Scriitorii în viaţă nu mai sunt actuali

Presa scornise, în perioada interbelică, această vorbă care părea umoristică şi de care s-a mirat amar Tudor Arghezi. Nu cumva azi remarca inactualităţii actualilor scriitori e mai nimerită decât atunci? Şi apoi unde sunt pitiţi, dacă mai sunt în viaţă, scriitorii noştri? Festivalul Nichita Stănescu a adunat în acest an doar câţiva poeţi şi reuniunea a decăzut nu din motive organizatorice – funcţionarii culturali prahoveni au depus ceva eforturi să adune lume şi nume – însă mulţi nu s-au mai arătat. Câteva glorii pe jumătate de la Chişinău şi câţiva poeţi din Serbia, unde Nichita cultiva amici pe un teren roditor al prieteniei, au pus ceva bomboane pe coliva autorului necuvintelor. Unde sunt, dispăruţi din emisiuni radiofonice şi din televizor, maeştrii condeiului? Unde-au dispărut din librării, acele magazine de cărţi care vând azi pe Magheru geamantane, cărţile de poezie şi de proză ale scriitorilor în viaţă, cei în contratimp cu actualitatea? Nu cumva ei nu mai există, profesia scrisului cu har dispărând cu totul, ca speciile rare care nu mai sunt nici măcar rare şi mă gândesc la dropii, de pildă, care nu mai există decât împăiate, în muzee?

Juriile marilor evenimente culturale făceau loc, pe un scaun nu musai central, şi unui scriitor. Azi juriile au toate în componenţă simpatici cântăreţi cu gura şi glorii îndoielnice din aşa numitul şoubiz (am transcris fonetic englezismul). AMPress a transmis acum câteva zile ştirea că unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, Gabriel Garcia Marquez, a fost internat în stare gravă la un spital mexican. Ştirea, conform contabilităţii internetului, a fost citită într-o zi de zece inşi, în timp ce o alta, publicată simultan, despre decesul tatălui unei vedete autohtone de televiziune, a adunat o mie de cititori într-o oră. Fie-i ţărâna uşoară bătrânului, dar distanţa de interes mi se pare imensă. Să indice asta îndepărtarea cetăţeanului planetar, fiindcă asta nu se petrece doar la noi, de ceea ce numim, înghesuită într-un cuvânt, cultură?

Negustoria de audienţe, câinoasă şi adesea depravată, a promovat şi cultivat un telespectator care, mic în fiecare dintre noi, se dezvoltă primitiv în cerinţe sufleteşti. Ne ducem îndărăt spre peşteri sau subţierea interesului pentru carte indică, în sfârşit, victoria progresului şi viitorimii asupra a ceea ce atârna în noi vetust, lestul cultural de care, iată, am scăpat? Când Eminescu trecea pe Calea Victoriei - şi pe vremea aceea nu se inventase televizorul – toată lumea întorcea capul să-l vadă, trecătorii se anunţau emoţionaţi unul pe celălalt şi era ca un taifun. Azi un eveniment similar s-a petrecut în Aeroportul Otopeni, când prin mijlocul mulţimii a trecut Elena Udrea şi, cu excepţia pasagerilor străini, indiferenţi la toacele madamei şi atenţi doar la panoul cu întârzieri şi aterizări, ai noştri erau toţi muţi de uimire şi înţepeniţi cu privirea spre diva politică. Da, scriitorii în viaţă nu mai sunt actuali iar Eminescu, dacă s-ar naşte din nou, ar trece neobservat dacă în zonă s-ar găsi Oana Zăvoranu sau EBA.