Scrisoare de la o necunoscuta

Toata scrisoarea era de fapt o singura fraza: "Sunt treizeci de ani de cand te urasc, Doamne, cat pot sa te urasc". Si semnatura: Ligia. Dar cine era Ligia? Si ce motiv avea sa tie ura atata amar de vreme? Nici scrisul nu-i spunea lui Vasile B. nimic. O mazgalitura de liceeana din albumul cu dedicatii si poezii de la absolvire. Nu numai oamenii se opresc din crestere, ci si scrisul. Vasile B. era sigur: nici una din fetele cu care fusese prieten nu se chema Ligia. Nu era genul lui. Maria, Ana, Ioana, da, erau genul lui. Poate si Sanda. Fetele care se numeau Simona, Ofelia, Camelia il timorau. Numele lor ii spuneau ca pentru ele, pentru familiile in care crescusera, un Vasile B. inseamna o abdicare, nu o partida. Nu ca ele n-ar fi putut uri un Vasile B. Il puteau uri o vreme ca pe un Costica, un Mitica sau un Gheorghe, ca pe o provocare la adresa lumii la care apartineau ele. Dar numai o vreme. Altfel ar fi fost sa-si risipeasca sentimentele pe o cauza marunta. Daca n-ai motive sa iubesti un Vasile B. oarecare, baiat de cartier, n-ai nici motive sa-l urasti. Il poti iubi gresit un an sau o vara si tot un an sau o vara iti maculezi memoria urandu-l.

Vasile B. le-a telefonat catorva fosti colegi de liceu, intrebandu-i cine era Ligia. Toti erau convinsi ca in cercul lor de fete si baieti n-a existat nici o Ligia. Iar grasana de Ligia Landowski, din a XII-a D, care plecase in ultima vacanta de iarna in Israel si nu s-a mai intors, nu trebuia luata in discutie, deoarece, la cat iubea ea sandvisurile cu slanina si usturoi, nici nu se mai punea problema altui fel de amor.

Ramaneau doua posibilitati. Ori femeia care-si zicea Ligia nu-si luase sedativele la timp, ori si le luase, dar gresise adresa.

Pana a primi urmatoarea scrisoare, Vasile B. a crezut ca era vorba de o psihopata. Dupa ce a citit-o, a simtit nevoia sa se aseze si sa bea apa. Si cea de-a doua epistola era scurta. "Nu vei sti niciodata pentru ce poti fi urat, asa cum te urasc eu. E singura mea consolare. Ligia."

Zile de-a randul, Vasile B. nu a facut altceva decat sa-si rascoleasca trecutul. Cand n-ai nici un motiv foarte clar, operatia pare mai degraba o metafora. Vasile B. a recapitulat toate porcariile pe care le facuse de cand se stia si a conchis ca nici una nu era atat de mare, incat sa merite ura de o viata a unei femei. Cu atat mai mult, a unei femei pe care era aproape sigur ca n-o cunoscuse. Sau nu voise s-o cunoasca.

Da, si-a zis Vasile B., aici trebuie sa fie chestia, ca Ligia asta o fi vrut s-o remarc, iar eu n-am avut deloc ochi pentru ea.

Un timp, Vasile B. a fost multumit de explicatie. Dupa ce a primit a treia scrisoare, a renuntat la explicatii. Si nu fiindca ar fi descoperit cine era femeia si de ce il ura ea de moarte.

In definitiv - si-a spus Vasile B. - daca n-am nici o dovada ca am fost iubit cu disperare, e buna si una c-am fost urat. Trebuie sa lasi ceva in urma. Dupa treizeci de ani, cine mai stie ce-i ura si ce-i iubire?