Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Are 21 de ani. Şi este de o "insolenţă" fără margini. Deşi se numeşte Ana, nu vrea să se lase zidită în construcţia la care lucrează profesorii săi. Aceşti meşteri Manole construiesc sau ar trebui să construiască oameni. Câteodată ies din mâinile lor adevărate catedrale. Ana nu visează să ajungă om-catedrală, ci doar o bună juristă. Numai că unii dintre constructori se încăpăţânează să creadă că zidurile pe care le înalţă nu vor fi durabile dacă nu îngroapă ceva viu la temelia lor.
Din tot ce înseamnă Ana, care e plină de viaţă, visele sunt partea ei cea mai vie. Şi tocmai pe acestea vor să i le îngroape meşterii cu pricina. Iar ea se împotriveşte. Ba chiar protestează. Protestul Anei a îmbrăcat forma unei scrisori trimise prin internet, în ultima zi a anului universitar trecut, colegilor ei. Dar scrisoarea le este destinată profesorilor. Nu tuturor, chiar dacă Ana nu face această precizare, ci numai acelora care înţeleg să-şi exercite autoritatea pedepsindu-i pe studenţi cu catalogul de note.
Când lucrurile se petrec astfel, şi se petrec din păcate, Ana şi cei de vârsta sa au motive să creadă că viitorul spre care păşesc îi minte încă de pe acum, din prezent. Deoarece ei văd devenirea lor profesională ca pe o construcţie în care este obligatoriu să intre şi altfel de cărămizi decât cele numite cunoştinţe de specialitate. Cum sunt eu însumi un fel de profesor, sunt îndreptăţit să cred că scrisoarea Anei mi se adresează şi mie.
Tocmai de aceea îmi şi permit să-i dezvălui conţinutul. În semn de revoltă faţă de insolenţa juvenilă a semnatarei, dar şi de susţinere a revoltei ei întemeiate. Iată scrisoarea:
"Felicitări!
Ne-aţi învăţat că pasiunea şi inteligenţa nativă se vor pleca mereu în faţa răutăţii umane, că memoria este un lucru mai preţios decât gândirea în sine, că jocurile de interese vor prima în faţa echităţii.
Aţi reuşit să dezamăgiţi ultimii studenţi care mai credeau că din acest «templu al ştiinţelor juridice» vor păşi, după patru ani, nişte OAMENI. Nişte oameni pregătiţi să îşi dedice viaţa pentru a schimba ceea ce a fost distrus, mai ales în ultimii 19 ani.
Din păcate, aşa cum ţineţi să ne reproşaţi mereu slaba pregătire, aşa vă asiguraţi că aceia dintre noi care vor obţine mult râvnita diplomă de licenţă nu vor mai avea nicio urmă de coloană vertebrală. Vă asiguraţi că patru ani sunt suficienţi pentru a distruge orice urmă din bunul-simţ, moralitatea şi dragostea pentru adevăr pe care părinţii noştri ni le-au insuflat.
Ne dovediţi că nonvalorile şi slugarnicii vor avea mereu mai mult de câştigat, în detrimentul celor care nu îşi pleacă privirea atunci când ştiu că au dreptate. Ne învăţaţi să nu gândim, ci să adoptăm spusele altora pe post de lege, să facem pact cu cei puternici, şi nu cu cei inteligenţi.
Cu fiecare an care mai trece ne omorâţi pasiunea pentru ceea ce numin Drept, Lege, Dreptate. Pasiunea care ne-a adus aici, pasiunea care ne ţine vie speranţa că lucrurile se vor schimba cândva şi în ţara asta. Pasiunea pe care o dovedim timp de un an sau un semestru moare o dată cu aflarea notelor la examen. Ne îngenuncheaţi, arătându-ne că suntem neajutoraţi în faţa puterii conferite de condei şi de catalog.
Mulţumim, acum am realizat că învăţământul este o afacere profitabilă. Am realizat că frustrările acumulate de-a lungul carierei dumneavoastră se varsă în sala de curs. Am realizat că nu veniţi ca să ne împărtăşiţi cunoştinţele dumneavoastră, ci pentru a vă demonstra puterea în faţa unor oameni pe care îi puteţi umili, aşa cum, probabil, aţi fost cândva şi dumneavoastră umiliţi."
Mi se poate spune: şi ce-ai vrea tu, ca profesorii să nu mai dea note studenţilor şi elevilor? Cum să le măsoare nivelul de pregătire?
Aş răspunde cu un exemplu: în Australia, sistemul de evaluare a elevilor şi studenţilor se bazează numai pe ceea ce aceştia ştiu. Cu alte cuvinte, nu sancţionează lacunele. Evidenţiază ştiinţa de carte, fără să se burzuluiască punitiv la neştiinţă. O să vă miraţi, dar şcoala australiană nu se află, cum s-ar putea crede, în pragul falimentului. Australia, nici atât.
Celor care au de gând să-şi pună aripi de şindrilă şi să zboare până acolo le spun că n-au nici o şansă să ajungă. În orice caz, nu în viaţa asta.
Şi, mai mult ca sigur, nici în următoarea.
