Separarea autorităților în stat – posibilitate, reciprocitate și adevăr

Separarea autorităților statului – eronat spus adesea ”puterile” – este condiția existenței unui stat de drept. Democrația, în absența acestei separări a autorităților, nu este doar inexistentă, ci și de neconceput. În timp ce toate națiunile care aspiră la democrație consideră condiția statului de drept ca fiind absolut necesar a fi realizată în integralitatea conceptului său, enunțat și revendicat pentru prima oară în secolul XVIII  de către baronul de la Brède și de către Montesquieu, între cele trei autorități – legislativă, administrativă și juridică – aceea care pretinde în modul cel mai insistent și vocal necesitatea, obligativitatea societății de a o elibera de orice influență exterioară este, cu deplină evidență, autoritatea juridică. Subordonarea juridicului, în fapt a dreptului, în raport cu orice structură statală, ori altă autoritate, aduce o extremă amenințare asupra siguranței și libertății cetățeanului, alterând echilibrele sociale, administrative, dar și, în general, politice. Este ușor de constatat că separarea autorităților – așa-zisele puteri – nu poate fi, însă, decât perfect simetrică, aceeași pentru toate trei. În absența reciprocității separării, aceasta devine, în toate compartimentele în care trebuie să se manifeste, cu totul inexistentă, și inexistente sunt, de asemenea, în respectiva condiție, democrația și statul de drept. În măsura în care juridicul imixtionează în politic apare absolut clar că undeva, înainte, o imixtiune politică s-a manifestat în sfera juridicului. O națiune nu poate fi liberă, precum nici justiția nu poate fi, câtă vreme aceasta intervine în mișcarea politică. Dacă un astfel de proces are loc, poporul va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să trăiască sub o dictatură. Că justiția își află rolul ei politic în sferele selectate ale vieții publice românești este, presupun, un fapt de toată banalitatea.