Serviciul funerar Direct în Rai (II)

Firma îşi avea sediul în fosta casă a Varvarei Bumbea, care, după ce rămăsese văduvă (bărbatu-său se electrocutase la o vânătoare de iepuri cu cablul), se mutase la copii, la Bucureşti. Aşezată în capătul străzii, casa bloca artera şi o transforma, dintr-o stradă, într-o Intrare. Înainte de război strada se numise Fundătură: Fundătura Fericirii.

Continuase să se numească aşa un timp după venirea comuniştilor la putere. La un moment dat, urmare directă a unei Note secrete venite de la Organe, se declanşase în toată ţara o amplă operaţiune de verificare a nomenclatoarelor de bulevarde, străzi, şosele, poteci şi intersecţii. Documentul semnala că în unele localităţi neglijenţa sau chiar sabotajul criminal făcuse ca numele unor străduţe – e drept mai lăturalnice – să nu reflecte măreţele transformări revoluţionare din patria noastră. Astfel – cita sursa respectivă – se mai întâlneau străzi precum Ghinionului  sau – şi mai grav – a Întunericului. Cu prilejul acestei operaţiuni se descoperi că nomenclatorul păstrase, în mod contrarevoluţionar, denumirea de Fundătură. Era ceva imposibil de conceput într-o ţară în care sunt stăpâni cei care muncesc.

– Păi cum să se simtă oamenii muncii care locuiesc într-o Fundătură?
Cum să mai fie ei convinşi că li se deschid în faţă perspectivele măreţe ale comunismului – visul de aur al omenirii?
După multe şi îndelungi discuţii, se acceptă ca Fundătura să fie înlocuită cu Intrare. Nici Intrare nu era prea mulţumitor în plan politico-educativ, dar, mă rog, era mai acceptabil decât Fundătură.

Programul Direct în Rai începea la ora 8 dimineaţa. Angajaţii firmei deschideau larg ferestrele casei şi scoteau afară, pe pervaz, difuzoare puternice, în stare să se audă până în Cosmos. Astfel de difuzoare nu se găseau nici măcar la discotecile de lux din Bucureşti. Fuseseră folosite pe vremuri la montajele literar-artistice de pe Stadionul 23 August, pentru difuzarea cântecului Partidul – Ceauşescu – România, unul dintre cântecele pe care trebuia neapărat să le audă Ceauşescu, aşezat în tribuna din partea opusă corului. Culai Cojocaru le procurase pe sub mână şi la un preţ de nimic de la un revoluţionar care le găsise, după intrarea în sediul Comitetului Central, într-o încăpere blindată de la subsol şi le dusese acasă într-un sac. Marşuri funebre ţâşneau din cutii şi se revărsau toată ziua, fără întrerupere, peste întregul cartier, acela de la marginea oraşului. Peste grădinile de zarzavat, îngrijite minuţios de proprietarii pensionari. Peste buticul La Coca-Cola veselă din capătul străzii. Peste căsuţele bătrâne, cu un singur cat şi ferestre mici, de parcă s-ar fi temut să nu le orbească soarele verii. Peste pavajul spart pe alocuri. După care aceiaşi angajaţi scoteau afară şi propteau de peretele din faţă sicrie de diferite categorii, coroane de flori inspirând o tristeţe inevitabilă, atât de puternică, încât, dacă-ţi cădeau sub priviri, te apuca brusc suspinul, cruci din lemn, cruci în marmură, cruci din aluminiu, cu Născut şi Decedat, care nu mai rămânea decât să fie completate.

Pe o altă stradă, nu departe de acolo, despărţită de o livadă de gutui sterpi, se deschisese o altă firmă de Servicii funerare. O firmă deosebit de puternică, deoarece era un join-venture cu o campanie irlandeză de profil, care adusese drept capital know-how-ul din Vest în domeniul înmormântărilor de lux. De cum se deschisese, firma dăduse mari bătăi de cap firmei Direct în Rai. Participase la o mare expoziţie internaţională de Servicii funerare, de unde se întorsese cu o Diplomă de excelenţă, atribuită de Biserica Catolică serviciilor funerare care contribuiau la împăcarea credincioşilor cu gândul morţii, vârâse bani într-o publicitate agresivă sub sloganul La noi eşti mai ceva ca viu! Pe toate posturile de televiziune se difuza de dimineaţa până seara un spot în care o cunoscută vedetă a showbiz-ului autohton ajungea în Rai aşa cum o cunoşteau milioane de telespectatori – cu decolteu adânc, în stare să abată de la drumul lor până şi avioanele Cargo, cu o fustiţă care mai mult o despuia decât o îmbrăca.

Dumnezeu, prin faţa căruia treceau toţi cei veniţi de pe Pământ, o accepta şi în această ţinută după ce afla că a ajuns până aici graţie firmei româno-suedeze. Publicitatea stradală apelase, în schimb, la panouri uriaşe, plantate la marile intersecţii, înfăţişând un tip pe jumătate ridicat dintr-un sicriu, ciocnind un pahar de şampanie cu neamurile care strânse în jurul catafalcului îi cântau Mulţi ani trăiască! Arăta atât de bine mort – îmbujorat la faţă şi plesnind de sănătate – încât multora dintre cei care vedeau panoul le părea rău că mai sunt încă în viaţă.
Pentru a face faţă concurenţei, Culai Cojocaru se împrumută la bancă (cu o dobândă înfiorătoare) şi contraatacă, anunţând că Direct în Rai asigură servicii complete: de la popi până la gropari.

Mai târziu, când un doctor docent în economie se apucă să studieze Concurenţa în ţările aflate în tranziţie, iniţiativa firmei îi servi ca exemplu de adaptare strălucită la exigenţele pieţei. În oraş, în judeţ, ba chiar şi în toată ţara crescuse numărul celor cu bani. Un om cu bani e însă un om comod. Atât de comod, încât unii îşi angajau nu numai şoferi personali, dar şi asistente personale. De regulă tinere, bine făcute, acestea îşi însoţeau patronul peste tot: la întâlniri de afaceri, la restaurant, în automobil, ba chiar şi la domiciliu. Patronului îi venea ideea unei noi afaceri în timp ce sugea măduva unui os pe care-l pescuise cu mâna direct din farfuria de ciorbă. Nu putea lua stiloul din buzunarul hainei. Mai întâi pentru că era plin de zeamă pe deşte. Apoi, pentru că – lucrul cel mai important – nu avea stilou. Şi chiar dacă ar fi avut, nu s-ar fi ostenit să-l ia, ca să-şi noteze ideea. Clefăind, cu gura plină, i-o spunea asistentei. şi aceasta, stând în faţa lui şi ciugulind delicat din fripturica pierdută în imensitatea farfuriei, scria într-un carneţel cu scoarţe aurite tot ce-i trecuse prin cap patronului.

Proaspăt îmbogăţiţii – observase Culai Cojocaru – aveau părinţi. De regulă, oameni simpli, pentru că şi ei fuseseră înainte de 1989, dacă nu puşcăriaşi, atunci măcar oameni simpli. Oamenii simpli – din câte se ştie – mor la un moment dat. Când un om simplu moare se cuvine să fie înmormântat. Dacă omul simplu e părintele unui om cu bani, nu poate fi înmormântat oricum. E musai să fie înmormântat pe cinste. Din partea omului cu bani asta presupune multă alergătură. Ce-ar fi dacă omului cu bani i s-ar oferi un serviciu funerar complet?! Altfel spus, dacă ar fi o firmă care să-i ia mortul drag şi să-l îngroape cu toată ceremonia fără ca fiul să mişte un deget. Evident în afară de obligaţia de a merge în urma dricului.