Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toate acestea erau însă întâmplări mici, fără prea mare însemnătate. Celor din cartier nu li s-a părut prea dificil să găsească fiecăreia o explicaţie. Rândunicii, de exemplu, îi murise un pui, pe care gospodarul îl găsise într-o dimineaţă prăbuşit pe brâul de asfalt din jurul casei.
Era de aşteptat ca mama să-l plângă pe furiş.
Lumina îşi pierdea din intensitate ori de câte ori oraşul trecea pe generator.
Or, în ultimul timp, asta se întâmpla destul de des.
În toiul verii se petrecu însă ceva care zgudui nu numai cartierul şi orăşelul, dar şi întreaga ţară. Şi acest ceva duse rapid la investigaţiile ce aveau să descopere adevăratele cauze ale întâmplărilor neobişnuite din cartier.
La vreo 50 de metri după ce pătrundeai în Fundătură, puteai vedea, pe dreapta, un gard de fier forjat, vopsit într-un verde vesel, de primăvară, cu o poartă de pe al cărei stâlp lătra la tine înverşunat un cap de dulău, astfel desenat încât să te sperie.
– Câine rău, f. periculos – liber!, te avertiza un înscris urmat de un sfat mai mult decât binevenit:
Bateţi în poartă de două ori şi jumătate.
Insistaţi după 15 secunde, apăsând butonul soneriei de trei ori lung şi o dată scurt.
Nu răspund?
Sunt plecat la piaţă.
Aşteptaţi să mă întorc.
Dacă ai fi dat curs sfatului, n-ar fi venit nimeni să-ţi deschidă. Ai fi aflat cu acest prilej că butonul soneriei avea firele smulse. Iar dacă ai fi împins poarta şi ai fi intrat, ai fi descoperit că din cuşca masivă, sub formă de templu, pe care scria Casa Dulăului, nu sărea nici măcar un căţelandru, d’apoi un dulău.
Aici şedea Vasile Pirpilic, fost pictor de biserici.
Înainte de Revoluţie, Vasile Pirpilic fusese golitor de cutia milei la episcopia din judeţ. În această calitate, umbla din biserică în biserică, având asupra sa o cheie dată de episcop personal şi o taşcă în care răsunau monedele strânse de două ori pe zi din cutiile milei. Deşi ar fi putut pune mâna (cum să se ştie cât conţinea o cutie?!), nu vârâse în buzunarul său nici măcar una. Circulau prin zonă tot felul de poveşti despre inşi care spărseseră cutiile milelor şi, pentru asta, fuseseră pedepsiţi de Dumnezeu cu uscarea braţului drept. La început, când se apucase de meseria de golitor de cutii, Vasile Pirpilic luase din taşcă vreo câteva monede, pe care le pusese deoparte, cu scopul vădit de a şi le însuşi. Înainte de a ajunge la trezoreria Episcopiei, simţi în braţul drept furnicături ciudate, ca şi cum ar fi fost pe cale să-i amorţească. Speriat, depuse toţi banii şi când se întoarse acasă constată că furnicăturile îi dispăruseră. Ba, mai mult, braţul îi părea acum mai ager, mai vioi ca înainte şi putu scoate cu el, în fine, un pieptene care căzuse de mai mult timp între tăblia patului şi perete.
După Revoluţie, cum cutiile milei se desfiinţară, deoarece preoţii puteau primi acum banii direct, fără probleme, Vasile Pirpilic se făcu pictor de biserici. Era o meserie care începea să fie extrem de rentabilă. Biserica Ortodoxă Română încasa fonduri uriaşe de la stat pentru ridicarea de biserici şi catedrale. Înaintea alegerilor locale, mai fiecare primar se apuca de înălţat câte un locaş. Nu prin asta devenise rentabilă meseria de pictor de biserici. Mulţi îmbogăţiţi ai tranziţiei se dădeau peste cap să le facă pe plac părinţilor de la ţară. Or, cea mai mare dorinţă a acestora din urmă era să-şi vadă chipul pe pereţii bisericii la care mergeau în fiecare duminică pentru a se pregăti de Marea Plecare. Contra unei sume frumuşele, Vasile Pirpilic aşternea pe pereţii bisericii, sub chip de Sfântul Petru sau de Sfânta Paraschiva, câte un bătrân sau o bătrână din satul în care se ridica o nouă biserică.
Cu banii astfel câştigaţi, Vasile Pirpilic îşi dărâmă căsuţa veche din Fundătură şi îşi ridică una nouă, cu straturi de flori străbătute de o alee pietruită şi o terasă pe care ieşea duminica după-amiaza, să bea un pahar de vin de unul singur.
Nevastă-sa îl părăsise cu vreo zece ani în urmă, fugind în lume cu un vânzător de loz în plic în trecere prin orăşel. Legătura dintre cei doi se înfiripase în cadrul relaţiilor profesionale. Nevastă-sa îl întâlnise pe vânzător la o coadă la pui congelaţi, unul dintre locurile preferate de oameni ca el – bişniţari, contrabandişti, achizitori de pene –, pentru că aveau de-a gata mai mulţi inşi care căutau disperaţi ceva în stare să le facă mai uşoară aşteptarea. Cumpărase un loz, îl rupsese, văzu că a câştigat 10 lei (dăduse 3) şi mai ceruse unul. Apoi, vânzătorul de loz în plic o vizitase acasă, făcând-o să cadă în patima jocului de noroc. Convinsă că lozul câştigător depindea şi de bunăvoinţa vânzătorului, nevasta lui Vasile Pirpilic se strădui s-o obţină. La început făcându-i curte şi, mai apoi, culcându-se cu el.
Vasile Pirpilic rămăsese s-o crească de unul singur pe Paula, fata lor de 8 ani. Paula, care-i semăna mamei, deveni o adolescentă splendidă. Profesorii de la liceu îi dădeau note de trecere, făcuţi mat în clipa când ea se ridica în splendoarea picioarelor sale lungi, fixându-i cu o pereche de ochi albaştri, în care unii citeau prostia, iar alţii, abisul. Crescută fără mamă, Paula îşi luă viaţa pe cont propriu.
La 16 ani, plecă de acasă, la Bucureşti, cu gândul să se facă prezentatoare Meteo la televiziune.
N-a reuşit.
N-a reuşit, deoarece producătorii căutau tinere care să se poată lăuda că şi-au pus silicoane, or ea, care avea sâni generoşi de la natură, nu putea minţi în direct. Deşi avea 16 ani, arăta ca de 20. De aceea, mult timp a trebuit să tragă mâţa de coadă.
Peste tot, când a vrut să se angajeze, a fost refuzată pe motiv că n-avem nevoie de minore, nu vrem să ne complicăm cu cartea de muncă. Se gândise la un moment dat să se facă vânzătoare de sucuri falsificate.
Tinere ca ea, cu înfăţişare de copilă, erau la mare căutare în meseria asta. Pe cei de la Garda Financiară, veniţi în control, îi dădeau gata smiorcăiala copilelor care ziceau că-şi pierd locul de muncă şi, prin asta, vor muri de foame, dacă se desfiinţează chioşcul. A renunţat însă când i s-a spus că pentru asta trebuia să fie înscrisă la doctorat.
Şi-a găsit până la urmă un loc de muncă temporar la un partid de opoziţie. Cum arăta de 20 de ani, a fost angajată cu ziua pe post de membră a organizaţiei de tineret a partidului, să strângă semnături împotriva Guvernului. Habar n-avea de politica formaţiunii pentru care lucra.
N-avea habar nici de ce voiau să dea jos Guvernul. Guvernul e Guvern, gândea ea, stând pe scaunul pliant, sub umbreluţa în culorile partidului, cu un registru flenduros pe măsuţa din faţă.
Nu venea nimeni să iscălească. Din când în când însă, poposeau aici activişti de la Centru, deghizaţi în oameni ai muncii sărăciţi de oligarhie sau în pensionari care se întorceau de la piaţă cu o legătură de pătrunjel (doar atât îşi puteau permite din pensia amărâtă!). După ce descindeau din Mercedesuri, se duceau la WC-ul din piaţă, dat în concesiune unuia dintre vicepreşedinţii partidului, îşi scoteau costumele comandate la Paris şi îşi puneau pe cele din “Clăcaşii” de Cezar Bolliac. Îndreptându-se glonţ spre locul de muncă al Paulei, luau registrul şi, fără să zică nimic, îşi trânteau ditamai iscălitura de protest.
