Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una dintre țărăncile cu care-mi rostuiesc treburile curții la Sângeru mi-a amintit că sâmbătă, adică azi, 3 noiembrie, când scriu aceste rânduri, va fi Sâmbăta morților. Sunt, în an, multe sărbători închinate celor adormiți întru Domnul. Această zi se mai cheamă și Moșii de toamnă și cade în prima sâmbătă din noiembrie. Nu sunt un religios practicant. Merg rar la biserică unde mă închin și pun lumânări pentru morții mei, din ce în ce mai mulți. Nu lipsesc, de când eram mic, de la slujba de Înviere. Împart săracilor, atunci când se nimerește să am ce. Mă străduiesc să practic, în sufletul meu, un fel de credință atinsă de îndoieli. Nu vreți să faceți o colivă pentru pomenirea părinților? – m-a întrebat, cu o discretă urmă de reproș, femeia. Ba da, am zis. E din satul vecin și, în casa ei se țin toate sărbătorile din calendar. I-am dat bani să cumpere cele de trebuință, arpacaș, mirodenii. Nuci am în pod. Azi, după isprăvirea slujbei mi-a dat întâlnire lângă biserică, unde mă aștepta una din fiicele ei, școlăriță. Copila a păzit coliva făcută de mumă-sa pentru părinții și bunicii mei, părtașă la slujbă, a ascultat pomelnicul plătit și pentru morții mei și abia apoi a venit și mi-a dat platoul frumos și o sticlă de vin sfințit, cu care urma să stropesc mormintele. Așa am făcut. Am întâlnit, pe ulițe, câteva țărănci, majoritatea vârstnice, cărând spre cimitir sau dinspre cimitir, coșuri de răchită în care erau, presupun, simbolicele daruri de pomenire a morților pe care le aveam și eu. Am aprins lumânări fiecărui mort, tata, mama, bunicii dintr-o parte și bunicii din cealaltă, străbunica de mamă lângă care am crescut, un văr primar stins prematur, frații tatei duși și ei. E o zi de toamnă luminoasă, aurul stă pe toate frunzele care n-au apucat să cadă. O fetiță de lângă mine își mângâie necunoscuții bunici, care-s părinții mei. Lumânările se sting și aprindem altele. Apoi iau aminte la ce se petrece în preajmă. Cimitirul e aproape pustiu. Poate am venit prea devreme, poate am nimerit aici când toți au plecat spre casele lor. Multe morminte arată că n-au mai fost vizitate de o veșnicie. Crucile s-au strâmbat, florile au fost înlocuite de pălămidă și alte buruieni. Sunt și morminte îngrijite. Ard câteva lumânări ici, colo. Pământul e săpat, pietrele văruite proaspăt. Și iarăși pustietate.
Popoarele vechi, între care ne numărăm, au un cult special al morților, al moșilor și strămoșilor. Așa am citit, așa știam. Să fi șters din sufletul românilor vremurile de bejenie și înstrăinare pe care le trăim azi și cultul morților? Sau de vină sunt doar sărăcia, pustiirea satelor, înstrăinarea de noi înșine și de tot ce ne aparține? Copii ai pribegiei, îmi vine să strig, reveniți din lumea largă, o zi pe an măcar și puneți lumina învierii și speranței la capul celor ce v-au dat viață. Plec însorit și totuși trist din cimitirul în care, dedesubt, sunt și morții mei. Niciodată tăcerea de dedesubt n-a fost mai apăsător acompaniată de pustiul și tăcerea de deasupra.
