Şi totuşi exportăm ceva! Răfuieli interne

Începutul săptămânii a fost dominat de o temă mai veche dar intens reîncălzită acum: aşa-numita situaţie explozivă dintr-un PSD care ar sta să se spargă.

Cum partidul însuşi nu oferea motive pentru asemenea concluzii, au apărut sursele binevoitoare, inclusiv un articol în Frankfurter Allgemeine Zeitung, care pare a fi scris din apropierea Dâmboviţei sau cel puţin cu ajutorul unora care lucrează în instituţii al căror nume se prescurtează cu trei litere.

Nu e pentru prima oară când se foloseşte această metodă. Mă refer la apariţia în media internaţională a unor articole publicate de fapt pentru uz intern românesc. Ele nu sunt citite de nimeni acolo, afară. Ar trebui să fii un fin cunoscător al realităţii româneşti ca să pricepi, în linii mari, despre ce e vorba. Dar textul e importat imediat de media românească şi concluzia se impune de la sine: Occidentul fierbe cu ochii la România.

Articolul din ziarul german pare scris de cineva care mai trăieşte încă la începutul anilor ’90. Sau, mă rog, de cineva care a avut "surse" aflate într-o astfel de situaţie psihologică. Să citim. "Acum, când Băsescu tocmai le-a făcut posibilă reîntoarcerea la putere, postcomuniştii se aruncă unul împotriva altuia cu o ură ce aduce mai degrabă a haite de lupi carpatini decât a intrigii complicate de palat bizantin". Acum să analizăm. Pentru autor, membrii PSD sunt şi în prezent "postcomuniştii", terminologie la care au renunţat, de mult, până şi cei mai duri adversari ai partidului. Lupii din text mă duc şi ei cu gândul la lupii din primul spot electoral realizat de PNL în 1990. Iar în întregul citat Traian Băsescu apare ca liderul senin şi puternic, care face şi desface hatâruri. Ciudat lucru. "Postcomunismul", la care face referire autorul, ar trebui să fie o problemă de moştenire, de trecut. Iar trecutul lui Traian Băsescu se cheamă, vrem nu vrem, FSN şi e comun cu trecutul PSD. Dar, fireşte, pentru autor, preşedintele nu e un postcomunist. Poate un prerafaelit! În esenţă, articolul german e o pledoarie în favoarea ideii ca PSD să facă un sacrificiu ritual (ca să nu existe neclarităţi, ar fi vorba de Adrian Năstase), "dându-l pe mâna justiţiei" pe cel care a realizat şi a finalizat negocierile cu UE, în numele bunelor relaţii cu UE! Ar fi, dacă înţeleg bine, varianta europeană a Legendei Meşterului Manole. O a doua condiţie însă e şi ea clară: Daniel Morar trebuie să rămână în fruntea DNA pentru că el pare personajul pe care toată Europa îl doreşte acolo. "Omul Europei", un fel de IMGB modern, face ordine împreună cu femeia Europei. PSD-ul schiţat în articol e de-a dreptul straniu, el pare scindat între subsemnatul şi toţi ceilalţi. Sunt prezentat, ilar, drept cel care se opune participării la guvernare, în vreme ce o haită de baroni flămânzi doreşte să-mi ia zilele. Deşi vocile care au susţinut o altă variantă de intrare la guvernare au fost numeroase şi la un nivel semnificativ, autorului nu-i slujeşte această realitate, aşa că o ignoră. Un Năstase izolat pare mai util scopului. Chiar dacă o astfel de prezumţie nu este adevărată.

Prima concluzie clară pe care o permite articolul din FAZ este însă, paradoxal, aceea că dosarele mele sunt profund politice şi că în jurul lor au loc permanent jocuri de culise fără nici o legătură cu justiţia. A doua concluzie e tragică la nivelul interesului naţional. Cei care generează astfel de articole în media internaţională ignoră cât de mult rău fac ţării într-un moment în care ţara are cel mai puţin nevoie de aşa ceva. Imaginea unei justiţii româneşti total influenţate într-o direcţie sau alta, de grupuri politice aflate la stânga sau la dreapta, inclusiv în preajma preşedintelui, creează efecte devastatoare şi de durată. În fond, în cazul meu, se cere o decizie politică pentru a se obţine un efect judiciar. Să ne mai mire asta când, nu cu mult timp în urmă, şeful statului anunţa senin, la televizor, data limită până când anumite dosare penale ar fi urmat să fie finalizate?

Sigur, ce am afirmat mai sus poate părea o pledoarie pro domo şi asta poate afecta credibilitatea articolului meu. Dar dacă facem abstracţie de numele meu în toată această analiză vă place cum arată situaţia? O justiţie şi o viaţă politică bazate pe reglări de conturi şi răfuieli, la care sunt puse să participe şi mari ziare din străinătate? Ne oferă acest peisaj speranţe pentru viitor?