Singurul ”păcat” al oamenilor

”Se impune cu necesitate să ne dăm seama că n-am săvarșit decat un singur păcat în toată viața noastră, ba chiar l-am înfăptuit cu insistență și în mod repetat. ”Păcatul” de care ne facem vinovați este că, tot ceea ce am săvarșit vreodată (intențiile, obiectivele noastre) a fost consecința convingerii noastre naive și profund inocente că acel lucru ne va aduce fericirea. Este foarte important de știut și să ne dăm seama că, ceea ce am făcut la un moment dat a fost motivat de gandul că era necesar pentru propria noastră supraviețuire și că această supraviețuire era importantă pentru fericirea noastră”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Vindecare și Recuperare”( Ed. Cratea Daath)... Hawkins spune că, la rădăcina fiecărei suferințe umane, mai ales a bolilor, se ascunde un puternic sentiment de vinovăție. Păcatul fundamental în conștiința umană rămane încrustat atăta vreme cat ea nu acceptă și nu înțelege că, în clipa în care a greșit, a spus, a gandit sau a făcut un lucru dăunător sau rău, omul a fost ghidat de nevoia sa de a supraviețui și a-și căuta fericirea! Sursa păcatului e – iată – o motivație puternică, pusă în mișcare chiar de dorința de a supraviețui și a fi fericit. A fi conștienți de păcatul nostru și a ni-l ierta înseamnă a ne elibera de sentimentul de vinovăție, precum a ne elibera și tensiunea fantastică, pe care o menținem în conștiință, convinși că alții sunt vinovați pentru suferințele noastre.

Iertarea – așa cum știm și din Biblie – este o uriașă forță vindecătoare a sufletului, dar și a trupului; ea singură poate șterge rezervoarele de energie emoțională negativă, pe care o ținem în noi, în minte, în emoții, în sentimente și în trup, dar întotdeauna în defavoarea noastră. Iertarea vindecă, dar ea trebuie făcută corect; trebuie să atingem cauza primordială a propriului păcat, să trecem prin filtrul conștiinței noastre cauza primordială a păcatului celuilalt, să ajungem la însăși sămanța lipsei de iertare; inocența propriei noastre minți, care-a crezut că va fi fericită dacă va face un lucru sau altul, dacă va lovi, va răni, va distruge sau îi va face suferință altei persoane. Vinovăția inconștientă, asta-i trăirea ce roade ființele pe dinăuntru, în afara înțelegerii lor, a cunoașterii și a puterii lor de a o recunoaște. E cauza durerilor corpului fizic, care reflectă conținuturile minții, toată vinovăția acumulată de-a lungul vieții, reprimată și împinsă în inconștient. Vindecarea de această vinovăție inconștientă ne poate duce la eliberare, la mantuirea monștrilor ce par să se ascundă în adancurile învolburate și necunoscute, nențelese și, parcă, imposibil de destructurat din noi înșine. Un proces de ”autointerogare”, cum îl numește Hawkins, ne poate ajuta să ne iertăm pe noi înșine și să-i iertăm pe cei ce ne-au greșit, conștientizand, în același timp, că am făcut-o doar pentru supraviețuire și fericire și pentru asta ne putem ierta și putem ierta, iar iertarea vindecă totul.

Noi ne judecăm pe noi înșine și pe ceilalți cu prea mare ușurință, ne împiedicăm în prejudecăți și-n judecăți superficiale, ne grăbim să spunem vorbe și vorbele devin emoții, iar emoțiile devin fapte reprobabile. Noi chiar găsim delicios obiceiul de a vedea ”barna” din ochiul altuia și gustăm cu nesaț, ca pe-o mancare cu gust de ambrozie, negativitatea însăși. Vinovații ne salvează de la întoarcerea propriei priviri către sine, de la autoinvestigare a propriei părți întunecate, căci ceea ce nu nu vedem la noi înșine, toate păcatele noastre, le vedem dublu în afara noastră. Menținerea acestui obicei ar putea fi unul distructiv, care ne împiedică să ne vindecăm, dar ne ajută să menținem în propria conștiință distorsiunea de percepție, să menținem boala în corpul fizic și suferința în evenimentele vieții. Hawkins spune că vindecarea  - inclusiv vindecarea relațiilor dificile de viață - este condiționată de întoarcerea completă către sine, recunoașterea faptului că totul, fără excepție, se află în conștiință și că, iertand în noi înșine, îi permitem energiei vieții să curgă și să vindece orice situație de viață. Păcatul nostru, motivat de dorința de a supraviețui și a fi fericiți, poate fi iertat și, iertandu-l, se poate să ne dăm voie nouă înșine să gustăm frumusețea acestei vieți și iubirea ce ne înconjoară la tot pasul!