Şoarecele şi pisicuţul

Întrebare dificilă: îi pot propune unui om, în supermarket fiind, să zicem, să renunţe la un produs fiindcă am constatat eu că este expirat? Hă? Da, sau ba? Practic da. Însă, teoretic, omul îmi poate refuza acest drept, n-am, eu, ce să-i propun lui, n-avem nici în clin nici în mânecă unul cu altul, şi în fond şi la urma urmei de unde ştiu eu la ce-i trebuie produsul respectiv? Sau invers: teoretic îi pot propune, dar practic el mă poate refuza. Na! Din această dilemă nu puteţi ieşi!!! Ecourile gândirii răsună profund. Ce înseamnă o propunere? O iniţiativă, dar şi o sugestie. Până unde poate fi împinsă această metodă persuasivă de invaziune? Până la a-i propune cuiva să-şi unească viaţa cu a ta. Mămăăăăăăă! Propunerea poate fi refuzată, aşa-i? Aşa-i! Refuzul înseamnă o afirmaţie? Uneori şi parţial da. “Vrei o prăjitură? Nu.”, în cazul ăsta “nu” e “nu”. Dar la propunerea-iniţiativă-îndemn, “hai să ne căsătorim”, refuzul înseamnă şi afirmaţia că vreau să fiu, în continuare, liberă.

Bre, ce vreau eu să spun este că Laszlo Tokes este o subspecie de cetăţean român, care va fi fiind el în posesia unor hârtii care să demonstreze faptul că are o locuinţă p’acilea, că plăteşte nişte taxe şi impozite, că s-a născut pe undeva prin ţara asta, da’ pe toate atestatele astea de român nu dă, el, doi bani, de ce ne-am mai complica noi? Pe bune... pentru Laszlo Tokes tot ce ţine de naţiunea asta reprezintă un inconfort profund, cred că-i pare rău c-o rupe pe româneşte, pentru el România este un tărâm al tenebrelor şi al coşmarurilor, al obsesiilor şi angoaselor. Cine se face că nu înţelege asta? Laszlo Tokes este expresia vie şi desfigurată a complexului de superioritate maghiar. E clar. Laszlo Tokes are tot atâta legătură cu Steaua României câtă am eu cu Steaua lu’ Becali.

Ce nu-nţelege Traian Băsescu? Ce este prea complicat pentru sentimentele sale patriotice de cel mai galonat român în viaţă? De om care a luat de la naţiunea asta, în istoria contemporană, mai mult decât oricine? Bişniţar de blugi cu acte-n regulă, traficant de whisky cinstit, posesor de valută pe certificat de “lasă-l că-i d’ai noştri”, constănţean de două ori primar al Capitalei, posesor de vilă în buricul Bucureştilor cu de la sine putere, preşedinte al României în două mandate - fără comentarii ! - , unde se-mpiedică patriotismul omului ăsta, de nu poate să tranşeze o dilema raţională elementară? Una e propunerea de punere în funcţiune a unui mecanism şi alta pornirea efectivă a acestuia. Eu ştiu că nu fac parte din Consiliul Ordinului Steaua României, ştiu că nu sunt prim-ministru şi că pentru statul român nu reprezint decât un potenţial contribuabil, mai potent. Dar îi propun lui Traian Băsescu ceea ce i-a propus şi Victor Ponta. A făcut bine actualul preşedinte al ţării ce-a făcut în cazul Vona Gabor (mai bine mai târziu decât niciodată). Păi, acum îşi dă cu firma-n cap. Marele patriot de provincie – că de la Palatul Cotroceni mai nasol – se ascunde ca un şoarece după nişte proceduri şi îşi eutanasiază logica. Are, un cunoscut de-al meu,  dreptul să-mi propună să mă sinucid? Şi da, şi nu! Dar pe mine m-ar pune pe gânduri faptul că cineva din preajma mea vrea, la modul serios!!!, să dispar de pe faţa pământului. Ce treabă are Laszlo Tokes cu Ordinul Steaua României? Ultimul amărât, înglodat în datorii către statul român, care-şi târâie zilele prin ţara asta şi care nu ştie cum se scrie Strasbourg sau Bruxelles, e mai român decât Laszlo Tokes, care-şi umflă portofelul de la Parlamentul European ca reprezentant al României, pentru că aşa i-a convenit la un momentdat lui Traian Băsescu. Asta e bătută-n cuie până la anu’, da’ şorecele care a ros capital electoral de prin pivniţele unor rătăciţi, prin străinătate sau printre propriile idealuri, ar trebui să aibă curajul de a ieşi la iveală în faţa pisicuţului care şi-a scos ghiarele. Măcar pentru a da satisfacţie celor care l-au hrănit.

Am obosit. Vă rog să mă iertaţi, mai bine mă retrag, aşa e. Mi-e dor de normalitate, mi-e dor de nimic, o să-mi pun un film poliţist american în care “binele” învinge. Brusc, nu ştiu de ce, mi-e dor de Crin Antonescu. Deşi îmi e foarte străin.