Soarta belfereşte în liga lui Mitică

Soarta lucrează belfereşte rezultatele multor meciuri din campionatul nostru. Şi nici nu-i de mirare că se întâmplă astfel de vreme ce fotbalul din li­ga lui Mitică este persecutat de o me­di­o­critate fără cusur. Strădania cramponaţilor de a părea de-ai meseriei nu lipseşte din peisaj. Uneori devine chiar remarcabilă. Dar degeaba! Dorinţa nu este suficientă pentru a învinge zgârcenia naturii. Iar dacă mai apar pe alocuri tentative ale salvării din uniformizare, majoritatea intervine prompt şi dictatorial cu mă­suri de omogenizare a aluatului. Fiind­că nivelul fotbalului nu are voie să depăşească capacitatea de price­pe­re a iubiţilor săi conducători.

Fotbalul făcut grămadă s-a în­gră­m­­ă­dit şi în timp. Meciurile ultimei eta­pe au împodobit folclorul, prin ace­­­eaşi bună voie a întâmplării, cu bo­­găţie de poveşti. Era nevoie de timp pentru a ne înfrupta pe îndelete, aşa cum se cade, din spectacolul turbat al târtanilor luaţi la trândă de nemiloase de­­zi­luzii. De un timp mai generos de ex­­punere ar fi avut nevoie şi îns­pu­ma­ţii pe care tot întâmplarea i-a adus în pra­gul revanşei isterice. Dar nu se poa­­te. Intermediara mijlocului de săp­­tă­­mână vine peste noi cu promisi­u­­nea altor poveşti, aşa încât marfa de pe stoc trebuie epuizată în regim de urgenţă.

Politehnica Timişoara şi Dinamo au înregistrat rezultate deranjante în ra­­port cu aspiraţiile. Bănăţenii au fost sin­gurii care au cedat punct pe teren pro­priu, iar dinamoviştii s-au în­clinat umili în faţa subalternilor de la Universitatea Cluj. Suferinţa co­mu­nă a perdanţilor se propteşte în erori sau eventuale erori de arbitraj. Ti­mişorenii şi dinamoviştii se diferen­ţiază însă categoric la capitolul re­ac­ţie. Iancu îl acuză de tâlhărie pe Balaj chiar dacă aduce în discuţie fa­ze cel puţin discutabile. Despre faptul că Politehnica a fost subalterna Stelei în joc discută însă mai puţin şi nu discută absolut deloc despre erorile de arbitraj care i-au favorizat pe ti­mi­şoreni. Pro­ba­bil că se pricepe mai bine la tâlhărie de­cât la fotbal. Di­na­mo­viştii, deşi pot in­voca fără nici un du­biu vicierea de re­zultat, vorbesc pe un ton mult mai pu­ţin avântat des­pre eroarea lui Alexandru Tudor. Pri­o­­ritate în discursul lor are evoluţia total ne­mul­ţu­mi­toare a propriei echi­pe. Antiteza poa­te fi citită în sensurile ei mult mai aşe­zate decât scandalul. Dar pentru o asemenea lectură sunt ne­cesari oche­­lari ai inteligenţei şi ai înţelepciunii. Universitatea Craiova reuşeşte, în urma unor eforturi sus­ţi­nu­te ale pa­­­tronului Mititelu, altă mân­dreţe de pa­­­tron!, să coboare pe unul dintre lo­cu­rile retrogradabile. Ol­tenii au luat-o lejer, cu 3 – 0, de la blânzii Sportului Studenţesc. Dar se poa­te şi mai bine decât atât. Ne-o pro­mite acelaşi Adrian Mititelu. Care s-a gândit până la transpiraţie şi a avut o revelaţie. A gre­şit atunci când l-a adus la echipă pe Nicolo Napoli. În consecinţă, Mi­titelu îi cere demisia ita­lianului. Şi pro­mite că imediat după plecarea acestuia va greşi din nou. Îl va aduce la echipă pe La­u­ren­ţiu Reghekampf, dar şi mai important decât atât, pe soţul impresarei cu alt nume decât soţul său. Stau şi mă gândesc ce umor şi câtă dreptate avea acel primar care a lăsat Craiovei un nume de parc. Dar nu pot să nu mă gândesc şi la faptul că este mare pă­cat de Universitatea Craiova şi de ol­t­enii care au făcut, în decursul timpului, cadouri frumoase fotbalului românesc.

Soarta a lucrat şi rezultatul meciu­lui Rapid – Gaz Metan Mediaş. Soarta a făcut victoria rapidiştilor din nişte întâmplări care au sfidat logica jocului. Întâmplarea poate fi contabili­za­tă, fără pricini, în contul satisfacţiei suporterilor giuleşteni. Fiindcă ei an­tre­nează echipa cu mult mai mult ta­lent şi pricepere decât Şumudică. De fapt, după reacţiile lui Şumudică din timpul meciului, după discursul acestuia din cadrul conferinţei de presă, când pârâcios, când delirant, trăiesc tot mai mult cu impresia că Şumudică este internat la Rapid şi nu angajat. Iar dacă comparăm atitudinea antrenorului rapidist cu atitudinea lui Cristi Pustai, ideea tratamentului diferenţiat devine imperativă.