Soarta lucrează belfereşte rezultatele multor meciuri din campionatul nostru. Şi nici nu-i de mirare că se întâmplă astfel de vreme ce fotbalul din liga lui Mitică este persecutat de o mediocritate fără cusur. Strădania cramponaţilor de a părea de-ai meseriei nu lipseşte din peisaj. Uneori devine chiar remarcabilă. Dar degeaba! Dorinţa nu este suficientă pentru a învinge zgârcenia naturii. Iar dacă mai apar pe alocuri tentative ale salvării din uniformizare, majoritatea intervine prompt şi dictatorial cu măsuri de omogenizare a aluatului. Fiindcă nivelul fotbalului nu are voie să depăşească capacitatea de pricepere a iubiţilor săi conducători.
Fotbalul făcut grămadă s-a îngrămădit şi în timp. Meciurile ultimei etape au împodobit folclorul, prin aceeaşi bună voie a întâmplării, cu bogăţie de poveşti. Era nevoie de timp pentru a ne înfrupta pe îndelete, aşa cum se cade, din spectacolul turbat al târtanilor luaţi la trândă de nemiloase deziluzii. De un timp mai generos de expunere ar fi avut nevoie şi înspumaţii pe care tot întâmplarea i-a adus în pragul revanşei isterice. Dar nu se poate. Intermediara mijlocului de săptămână vine peste noi cu promisiunea altor poveşti, aşa încât marfa de pe stoc trebuie epuizată în regim de urgenţă.
Politehnica Timişoara şi Dinamo au înregistrat rezultate deranjante în raport cu aspiraţiile. Bănăţenii au fost singurii care au cedat punct pe teren propriu, iar dinamoviştii s-au înclinat umili în faţa subalternilor de la Universitatea Cluj. Suferinţa comună a perdanţilor se propteşte în erori sau eventuale erori de arbitraj. Timişorenii şi dinamoviştii se diferenţiază însă categoric la capitolul reacţie. Iancu îl acuză de tâlhărie pe Balaj chiar dacă aduce în discuţie faze cel puţin discutabile. Despre faptul că Politehnica a fost subalterna Stelei în joc discută însă mai puţin şi nu discută absolut deloc despre erorile de arbitraj care i-au favorizat pe timişoreni. Probabil că se pricepe mai bine la tâlhărie decât la fotbal. Dinamoviştii, deşi pot invoca fără nici un dubiu vicierea de rezultat, vorbesc pe un ton mult mai puţin avântat despre eroarea lui Alexandru Tudor. Prioritate în discursul lor are evoluţia total nemulţumitoare a propriei echipe. Antiteza poate fi citită în sensurile ei mult mai aşezate decât scandalul. Dar pentru o asemenea lectură sunt necesari ochelari ai inteligenţei şi ai înţelepciunii. Universitatea Craiova reuşeşte, în urma unor eforturi susţinute ale patronului Mititelu, altă mândreţe de patron!, să coboare pe unul dintre locurile retrogradabile. Oltenii au luat-o lejer, cu 3 – 0, de la blânzii Sportului Studenţesc. Dar se poate şi mai bine decât atât. Ne-o promite acelaşi Adrian Mititelu. Care s-a gândit până la transpiraţie şi a avut o revelaţie. A greşit atunci când l-a adus la echipă pe Nicolo Napoli. În consecinţă, Mititelu îi cere demisia italianului. Şi promite că imediat după plecarea acestuia va greşi din nou. Îl va aduce la echipă pe Laurenţiu Reghekampf, dar şi mai important decât atât, pe soţul impresarei cu alt nume decât soţul său. Stau şi mă gândesc ce umor şi câtă dreptate avea acel primar care a lăsat Craiovei un nume de parc. Dar nu pot să nu mă gândesc şi la faptul că este mare păcat de Universitatea Craiova şi de oltenii care au făcut, în decursul timpului, cadouri frumoase fotbalului românesc.
Soarta a lucrat şi rezultatul meciului Rapid – Gaz Metan Mediaş. Soarta a făcut victoria rapidiştilor din nişte întâmplări care au sfidat logica jocului. Întâmplarea poate fi contabilizată, fără pricini, în contul satisfacţiei suporterilor giuleşteni. Fiindcă ei antrenează echipa cu mult mai mult talent şi pricepere decât Şumudică. De fapt, după reacţiile lui Şumudică din timpul meciului, după discursul acestuia din cadrul conferinţei de presă, când pârâcios, când delirant, trăiesc tot mai mult cu impresia că Şumudică este internat la Rapid şi nu angajat. Iar dacă comparăm atitudinea antrenorului rapidist cu atitudinea lui Cristi Pustai, ideea tratamentului diferenţiat devine imperativă.