Şoferul şi Schengen

Trebuie să scriu iarăşi despre aderarea României la spaţiul Schengen, cu toate că mi s-a urât. Părerea mea e bătută-n cuie: oamenii nu ne vor în casa lor, la petrecerea de familie, motive ca să nu ne invite există destule, şi pe bună dreptate, aşa că, forget about it. Acum însă, alta e problema. Că noi, românii, am rămas cu chestiunea-n braţe. Nu că ne-ar strica faptul că ne-am securizat frontierele. Da’ parcă n-ar fi fost ăsta primul lucru pe care să cheltuim 1,3 miliarde de euro. Şi care să ne coste după aia sute milioane pe an pentru mentenaţă. Camere de luat vederi periculoase, jdemii de poliţişti de frontieră, radare, alea-alea...în fine, gata, s-a fumat! Până la urmă, mai zic o dată, lasă, că e de bine. Unde lucrurile stau cu adevărat prost este euroscepticismul. Am scris despre faptul că noi, ca naţiune, ne comportăm necivilizat. Părerea asta o am de multă vreme şi cred că nu-mi aparţine în exclusivitate. Aruncând o privire peste gard văd nişte fandosiţi mitocani. Genul ăla, ştiţi dumneavoastră, ţoale de firmă, maşini bengoase, care-şi măsoară teancul de bani cu şublerul ca să ştie cu câţi pleacă de acasă, şcoliţi pe la universităţi de renume, dar care la o petrecere sunt primii şi cei mai mari mitocani. Ei deschid festivalul impertinenţei şi al prostului-gust, şi strică toată veselia, toată deschiderea mesenilor, a unora către ceilalţi. Nu se poate să nu fi avut parte de aşa ceva: de unu’ plin de bani, care plăteşte consumaţia, sau, oricum, cea mai parte din ea, care-ţi “face cinste”, cum ar veni, şi care, în timp ce bei o bere, te învaţă el pe tine cum stau lucrurile în politică, cum e CU Cultura (sic), de ce bizonii sunt o specie care nu se mai înmulţeşte decât într-un ritm rar, cum se modifică axa de rotaţie a pământului faţă de soare. Dacă tu vrei să spui despre cum şi-a tăiat urechea Van Gogh, eşti prost! Îţi explică el. După un timp de tăcere vinovată - vinovată, aiurea, n-ai de ce să te simţi vinovat pentru că-ţi cunoşti valoarea - începi să observi că poartă ceas Vacheron Constantin, cravată Bvlgari, cămaşă Tommy Hilfiger, îţi pleci privirea şi dai peste nişte pantofi lucraţi manual, asortaţi cu nişte şosete care, probabil, costă cât tot ce-ai mâncat şi-ai băut tu, şi atunci te întistrezi. Îţi vine să pleci acasă. Ţi se face dor de ţigănelile cu nevasta, de Luminăţia Sa Copilul, de starea de greu şi de rău cu care ai crescut până într-atât încât să ajungi în asemenea companii elevate. Gata, te-ai săturat să citeşti meniul ca pe Străinul lui Camus, căutând preţurile cele mai mici. Nu mai vrei decât o maşină care să te ducă, în cel mai rapid mod cu putinţă, înapoi în cartier. Te faci că-ţi vine să te pişi şi-ţi numeri banii din portofel ca să vezi dacă ai destui pentru o comandă la o companie de taxi care să te scoată onorabil din club. Acasă e mizerie, nevasta e isterică, frigiderul gol, la televizor tâmpenii, Luminăţia Sa Copilul e ceva pe care-l priveşti aproape decerebrat. Tot disconfortul ăsta poartă amprenta unei lumini irevocabile. Şi când ajungi la orele de insomnie îţi aduci aminte de un personaj,  snob, scrobit şi profund nefericit, nu mai inteligent decât tine, nu mai cult decât tine, dar mult mai bogat, care a încercat să te patroneze dar tu ai avut demnitatea să pleci la timp, şi asta te linişteşte. Te gândeşti că poate pe el îl înşală nevasta cu soferul, ce mişto! (sursa: ziaruldeinvestigatii.ro)