Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cam anapoda, premierul Victor Ponta a fost invitat la şedinţa secţiei de procurori a CSM, spre a le da explicaţii de ce a afirmat în programul său de guvernare că trebuie clarificat statutul procurorilor. Era acolo şi o capcană, pe care Ponta a ocolit-o, evitând să se pronunţe asupra unor chestiuni ţinând de intimitatea justiţiei şi astfel nedând prilejul trioului Hăineală-Ghica-Dănileţ, dirijat de Monica Macovei, să ţîpurească iar pe culoarele Bruxellesului că USL confiscă statul de drept. Anapoda şi pentru că iese din uzanţe: ce-ar fi dacă fiecare corp profesional ar chema la raport primul ministru (chestiunea mirosea parcă a o mică mineriadă)? Victor Ponta a ieşit abil din clinci, explicând că în viziunea sa procurorii ar trebui să beneficieze de o autentică independenţă, să nu mai fie supuşi disciplinei ierarhice şi, ca atare, să fie scoşi din raza de bătaie a ministrului justiţiei şi a preşedintelui ţării.
Cred, însă, că aici, anvizajând pentru procurori un statut de magistraţi egal cu al judecătorilor, premierul greşeşte. În sala de tribunal procurorii nu sunt puterea judecătorească, acest rol revine judecătorilor. Procurorii reprezinţă de regulă statul în conflict cu cetăţeanul. Procurorul, trimisul Parchetului, apără interesele statului afectate sau nu (asta stabileşte judecătorul) de cetăţeanul inculpat tot de Parchet. Or, în România, unde nu există instituţia judecătorului de instrucţie, procurorul-jusţiabil stă arogant deasupra cetăţeanului-justiţiabil, cu care ar trebui să fie egal în drepturi formale, inclusiv în situarea în sală. Unde, am mai spus-o, este anormal ca procurorul (avocatul Guvernului) să stea cocoţat confortabil în spaţiu rezervat şi în fotoliu, în timp ce apărătorul cetăţeanului, avocatul, stă în picioare, printre sardelele din sală, cu tot cu clientul său.
Disputa e veche, încă de la începutul anilor '90, dar atunci a fost stopată, menţinându-se pentru procurori statutul de magistraţi. Se pare că atunci parlamentarii au cedat în urma unui troc. La procuratură erau vrafuri de dosare ale unor marcanţi politicieni, care, prin falsuri în declaraţii (semnaseră că au în întreţinere sumedenie de neamuri) obţinuseră vile întregi sau apartamente de lux. Dosarele s-au închis, procurorii şi-au păstrat statutul de magistrat (peste câţiva ani au căpătat şi lefuri sau pensii de 6-7 ori mai mari decât ale unui profesor sau chirurg, ca şi alte privilegii şi gratuităţi), iar politicienii vilele. Pe parcurs, prin acte de obedienţă cum sunt cele din ultima vreme faţă de titutarul de la Cotroceni, au ajuns să facă, insultător pentru valorile democratice, ca România să fie numită "statul procurorilor".
De aici, de la aceste realităţi trebuie să pornească dezbaterea şi reevaluarea statutului acestei categorii profesionale. Nu-i nici o ruşine, nu-i nici motiv de spaimă pentru casta procurorilor ca, păstrându-li-se beneficiile materiale, să fie incluşi în rândul funcţionarilor publici cu statut special şi cu independenţă profesională. S-ar reechilibra astfel şi balanţa între drepturile cetăţeanului şi cele ale statului. Care, în prezent, e brutal discriminatorie.
