Spectacol cu pompieri

ROMÂNIA CA O TELENOVELĂ
În curtea din spate a blocului, spre care privesc, printre izmene şi furouri puse la uscat, zeci de ferestre asemănătoare, au luat foc nişte lăzi stricate, aruncate acolo de Ioan Stanciu, proprietarul buticului din colţ, intitulat La nea Nelu. Speriată, vînzătoarea de la Tutungerie – o nouă angajată care-şi ia în serios meseria atît de mult că nu primeşte banii fără să-ţi spună "Mulţumesc frumos. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" – a telefonat la pompieri cu cîteva minute în urmă şi acum îşi face loc prin mulţimea de gură-cască, atrasă aici, de pe bulevard, de fumul care se ridică spre cer asemenea unei ciuperci nucleare.

ROMÂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘ - Mircea Badea, realizator tv

În curtea din spate a blocului, spre care privesc, printre izmene şi furouri puse la uscat, zeci de ferestre asemănătoare, au luat foc nişte lăzi stricate, aruncate acolo de Ioan Stanciu, proprietarul buticului din colţ, intitulat La nea Nelu. Speriată, vînzătoarea de la Tutungerie – o nouă angajată care-şi ia în serios meseria atît de mult că nu primeşte banii fără să-ţi spună "Mulţumesc frumos. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" – a telefonat la pompieri cu cîteva minute în urmă şi acum îşi face loc prin mulţimea de gură-cască, atrasă aici, de pe bulevard, de fumul care se ridică spre cer asemenea unei ciuperci nucleare. Curiozitatea e atît de mare, încît zeci de tramvaie stau oprite pe linie, pînă departe, la intersecţie, cu uşile larg deschise. Călătorii, în frunte cu vatmanul, au coborît şi au năvălit la locul incendiului. Focul arde încet, în suluri groase de fum, spre încîntarea copiilor, care au şi început să se joace de-a v-aţi ascunselea, ţipînd şi buşindu-se de oameni. Sus, la toate balcoanele, bărbaţi şi femei, alături de copii, stau şi se uită fără să se plictisească, tăifăsuind de-ale lor, lucruri fără nici o legătură cu focul. Pe o întindere de zece străzi, magazine întregi s-au pustiit. Toată lumea – clienţi, vînzătoare, patroni, un şofer care pînă acum cîteva clipe se certa cu şefa cofetăriei, pentru că nu-i descărca mai repede camionul, alţi patru şoferi de taxi, cu maşinile trase pe trotuar, conducătorul unui autobuz în pană, care aşteaptă zadarnic Depanarea, o familie venită în vizită, din Militari, la o familie prietenă din Pantelimon, de curînd mutată într-unul dintre blocurile Cartierului, care nici n-a apucat să întrebe încolo şi încoace de adresa mîzgălită pe o bucată de hîrtie, o dădacă grasă şi mirată, care-şi şterge nasul cu poalele rochiei cînepii – toată lumea deci a venit aici, în curtea din spate a blocului, şi acum urmăreşte încîntată micul incendiu, aşteptînd, fremătătoare, să se transforme în ditamai incendiul.

Din depărtare vin sunete de clopot alarmat.
Lumea tresare, se excită tot mai mult, pompierii, pompierii! îşi spune fiecare, amestecînd curiozitatea cu mîndria, că pompierii, ca şi tramvaiele, troleibuzele, clădirea noului hotel, stopurile numeroase şi alte asemenea lucruri de buimăceală şi uluire pentru bietul provincial le aparţin în exclusivitate. Virînd colţul printr-o întoarcere măiastră, frînează la cîţiva metri de foc o maşină de forma unui autobuz, în care oamenii, în loc să se înghesuie pe scaune şi la uşi, preferă să meargă agăţaţi de scări. Nici n-a frînat maşina bine, că inşii de pe scări, umflaţi de combinezoane şi căşti portocalii, au şi fost pe pămînt, în formaţie de luptă, condusă de un locotenent subţirel, nervos şi – bineînţeles – extrem de viteaz. Ca să fie cu cîteva clipe înaintea subordonaţilor, aşa cum cere Regulamentul, locotenentul a plonjat din cabină direct pe fereastră, zbierînd în timp ce pica în picioare: Pluton, pentru luptă! Pe margini, mulţimea stă cu răsuflarea tăiată. O tăcere uriaşă împăienjeneşte curtea. Numai sus, la balconul etajului trei, doi inşi – soţ şi soţie – continuă să se certe pe şoptite, fără să le scape însă nimic din spectacol. Spre satisfacţia spectatorilor, pompierii, sosiţi cu tot tacîmul, nu se dezmint. La o comandă scurtă, mai mulţi inşi se reped să prindă furtunul la robinet, atît de zeloşi, atît de hotărîţi să termine treaba în cîteva secunde, aşa cum cere Regulamentul, că peste cîteva minute pot fi văzuţi la vreo zece metri de maşină, cu furtunul în mînă, uitîndu-se buimăciţi unul la altul. În fine, gura furtunului e montată la robinet. Cu mişcări iuţi, de soldat fruntaş, un ins rotofei, izbindu-se de tot ce întîlneşte în cale, răsuceşte robinetul pînă la refuz.

Brusc, din mijlocul furtunului întins pe pămînt pînă în preajma focului, unde cîţiva  inşi, răscrăcănaţi regulamentar, roşii de încordare, aşteaptă tăietura de pumnal a şuvoiului de apă, ţîşneşte în sus o trombă spumantă. Au, au! ţipă femeile de pe margini, murate, din cap pînă în picioare. Au, au! zbiară batjocoritor cîteva puşlamale mici, zburdînd prin preajma focului. Brusc, şuvoiul se reduce pînă la proporţiile unui firicel de apă. Cei de la capătul furtunului ţin şarpele inutil complet paralizaţi. Tovarăşii lor de luptă, în frunte cu locotenentul, aleargă încolo şi încoace, întrebîndu-se ce dracu’ să facă.

Dintre spectatori îşi face apariţia un zdrahon numai în maiou şi pantaloni scurţi. De pe umăr face cu ochiul, în chip absolut echivoc, o tipă ajunsă acolo sub forma unui tatuaj perfect. Cetăţeanul înaintează tacticos şi pune gura la capătul furtunului. În acel moment, şuvoiul îşi revine brusc. Tromba de apă îl loveşte năprasnic, răsturnîndu-l. Tipul înjură furios. Mulţimea rîde în hohote. Pompierii surîd doar.