Speculaţiile pe rata inflaţiei sunt făcute cu mâna pe inimă

La radio, într-o recentă dezbatere, am fost întrebat dacă speculaţiile sunt legale. Sunt, desigur. În sensul că, potrivit unui principiu de drept, nimeni nu poate să interzică nimic din ceea ce legea nu interzice.

La radio, într-o recentă dezbatere, am fost întrebat dacă speculaţiile sunt legale. Sunt, desigur. În sensul că, potrivit unui principiu de drept, nimeni nu poate să interzică nimic din ceea ce legea nu interzice. Mai mult chiar, speculaţiile sunt benefice. Ele alimentează piaţa cu vitamine, fortificând-o şi ajutând-o să lupte mai bine împotriva somnolenţei mărfurilor, banilor şi titlurilor financiare. Numai că una este să speculezi şi alta să faultezi în timp ce speculezi.

În jocul de-a cum să speriem populaţia cu noi şi noi scumpiri, făcut de speculanţii pe rata inflaţiei, se practică faultul fără jenă. De prin august 2007 reprezentanţii patronatelor din industria alimentară au început să apară la televizor şi să ne ameninţe că vor recurge la scumpiri drastice. Ameninţări făcute cu mâna pe inimă. Chipurile că le-ar fi milă că vor fi nevoiţi să umfle facturile populaţiei, dar că mai milă le este de ei înşişi, pentru că au costuri de producţie mari, pe care vor încerca să le scoată din preţuri de consum în creştere. Şi cum s-au angajat într-un veritabil război psihologic, aplică toate tacticile dure ale acestui tip de război. Mai întâi au aruncat petarde că de Crăciun vom plăti facturile cu 50 la sută mai mult. Ca noi să conchidem, văzând că scumpirile n-au fost nici pe departe atât de mari, că patronii din industria alimentară sunt totuşi “băieţi buni”. După Crăciun însă au revenit în ring cu noi ameninţări: că marile scumpiri vor veni totuşi, dar în februarie.

Terenul de încercare e, într-adevăr, sensibil. Se ştie că la noi, de ani buni, sondajele de opinie arată că românii se tem cu deosebire de inflaţie. Mai mult decât de boli, de şomaj şi de destabilizare politică. Sigur, n-au fost bune nici amânările scumpirilor ce nu mai sufereau tergiversări. Fiindcă de fiecare dată s-a închis o rană în locul căreia au fost deschise altele, mult mai dureroase. Cu atât mai mult cu cât, în astfel de cazuri, au fost rupte preţurile de salarii. Logica economică e însă fără echivoc: când sporurile salariale înghit profitul, în condiţiile în care producţia şi productivitatea scad, nu poate fi evitată creşterea preţurilor pe termen lung.

În timp ce economia continua să producă inflaţie, mătura politică lucra de zor ca s-o ascundă sub preş. Dar inflaţia reprimată s-a dovedit mai periculoasă decât inflaţia făţişă. Până la urmă, gunoiul n-a mai încăput sub preş şi preţurile au explodat. În nici un caz soluţia optimă în prezent nu poate fi “îngheţarea” preţurilor. Pentru că s-ar întâmpla lucrul cel mai rău: descurajarea producătorilor. Cererea solvabilă ar creşte fără nici un folos, fiindcă ne-am confrunta din nou cu penurie de mărfuri. Creşterea economică ar fi astfel lovită puternic.

Dar nici scumpirile doar de dragul câştigului nu-s sănătoase. Ca să le evităm, va fi nevoie ca adevărul preţurilor să fie dublat de un sistem de pieţe libere, integrate, structurate pe principiul vaselor comunicante, în care inflaţia să primească semnale de la cursul valutar, de la dobânzile bancare, de la cotele titlurilor de valoare şi, în general, de la toţi indicatorii economici importanţi, dar nicidecum de la echipe de zgomote angajate în acţiuni speculative. În acelaşi timp nu poate fi sfidată nici necesara corelare între adevărul preţurilor şi adevărul costurilor activităţii productive. Căci avem nevoie de o creştere economică sănătoasă.

Acum s-au înteţit zvonurile că se scumpesc gazele, carburanţii, electricitatea. Ce trebuie să înţelegem? Că urcarea preţurilor la aceste poziţii va umfla notele de plată pentru transporturi şi pentru lucrările agricole mecanizate. Urmarea imediată ar fi o nouă creştere a preţurilor, îndeosebi la mărfurile alimentare. Două lucruri sunt însă de reţinut. Primul, că autorităţile în materie infirmă zvonurile. Al doilea: chiar dacă ele s-ar adeveri, normal ar fi să intervină schimbări numai la acele mărfuri care suportă noi impulsuri. Şi nu să ne confruntăm cu un efect psihologic specific.

Şi anume, să vedem cum mărfurile care se scumpesc influenţează piaţa, trăgând după ele, în sus, inclusiv preţurile acelor mărfuri care n-au primit nici un impuls în costuri.

Firesc ar fi ca lucrurile să fie repede readuse în matca lor. Iar preţurile care o iau razna fără motiv să-şi revină, obligate la acest gest de legea cererii şi ofertei.

Pe pieţele normale, profitul nu se scoate din preţuri ce cresc anapoda, cum se întâmplă deseori la noi, ci dintr-un volum tot mai mare de mărfuri comercializate pe piaţă. Oferta în creştere ar fi cel mai sigur remediu împotriva inflaţiei. E drept că pe piaţa noastră nu ne putem încă aştepta la reglări fireşti între cerere şi ofertă. Dar nici nu ne mai luptăm cu spirale inflaţioniste ca în anii ’90, când se repeta mereu acelaşi şoc: mai întâi se scumpeau energia şi benzina, apoi se scumpeau transporturile, pe urmă toate mărfurile. E drept că nici benzina şi nici lumina nu mai pot fi lăsate cu “preţ social”, cum s-a întâmplat atâţia ani, până când se adunau presiuni mari, care nu mai puteau fi ţinute în frâu şi atunci energia şi carburanţii se scumpeau, iar toate preţurile intrau în agitaţie. Dar nici eventuale scumpiri în aceste poziţii nu ar avea cum să mai conducă la repunerea în mişcare a spiralei inflaţioniste. Asta fiindcă în economie începe totuşi să se producă o întoarcere cu faţa la raţionalitate. Mai ales că există un atu puternic pentru ca inflaţia în 2008 să nu urce acolo unde o văd promotorii acţiunilor speculative: piaţa n-ar mai suporta un nou salt al preţurilor.

Acum, în economie se impun soluţii noi, care să asigure regenerarea societăţii prin buna funcţionare a pieţelor. Astfel de soluţii nu se găsesc în cărţi, ci în viaţa de zi cu zi. Treptat, învăţăm şi lecţiile economiei raţionale.