Spirala inflaţionistă şi ratele de credit

În ianuarie 2008, Săptămâna Financiară avertiza asupra riscului intrării într-o spirală preţuri-salarii ("Economia, între ciocanul inflaţiei şi nicovala salariilor"). În februarie, guvernatorul Isărescu admitea că acest risc este real:  "Salariile trebuie corelate cu productivitatea pentru că vedem un pericol major în spirala preţuri-salarii". În ceasul al 12-lea – pe 2 iulie –, premierul Tăriceanu susţine că "o creştere a salariului minim pe economie nu ar face decît să alimenteze şi mai mult o posibilă spirală inflaţionistă".

În ianuarie 2008, Săptămâna Financiară avertiza asupra riscului intrării într-o spirală preţuri-salarii ("Economia, între ciocanul inflaţiei şi nicovala salariilor"). În februarie, guvernatorul Isărescu admitea că acest risc este real:  "Salariile trebuie corelate cu productivitatea pentru că vedem un pericol major în spirala preţuri-salarii". În ceasul al 12-lea – pe 2 iulie –, premierul Tăriceanu susţine că "o creştere a salariului minim pe economie nu ar face decît să alimenteze şi mai mult o posibilă spirală inflaţionistă".

Tăriceanu revine la discursul liberal: "Principala formă de protecţie socială este un loc de muncă bine plătit". Dar, din păcate, statisticile arată că statul este cel mai "bun" angajator. Şi chiar premierul pomeneşte în discursul său de slujbe mai bine plătite în sectorul public: creşteri salariale reale de 29,5% în învăţămînt şi de 20,1% în sănătate. Merită să-l aducem din nou în discuţie pe Leszek Balcerowicz pentru a da soluţia: "Trebuie să vedem, mai întîi, unde avem de-a face cu majorări salariale excesive. Răspunsul este: evident, în sectorul public, pentru că acolo stimulentele şi interesul pentru a introduce măsuri de creştere a productivităţii sînt mai slabe decît în sectorul privat. Iar soluţia indispensabilă este privatizarea".

Între timp, spirala preţuri-salarii a suscitat analize ample. O întrebare rămîne totuşi: În ce măsură bugetarii cer mărire de salariu pentru că au angajat credite ale căror dobînzi au crescut? Păi, angajaţii statului sînt primii care se califică pentru acordarea unui împrumut, fiindcă au înscris în cartea de muncă întregul cîştig salarial. Avînd în vedere schemele încărcate de personal, ei ar fi şi cei dintîi care ar trebui să devină şomeri. Dar cum România nu e în curs de "debirocratizare", salariile mai mari şi productivitatea scăzută trebuie compensate prin sporuri de productivitate ale sectorului privat. Sector care trebuie să realizeze însă o productivitate în creştere cu o cantitate mai redusă de resurse. El este acela care suportă prin impozite sau taxe şi majorarea salariilor bugetarilor.

Ca să exemplific, Cehia realizează un PIB superior, deşi nu are decît jumătate din populaţia şi suprafaţa României. Da, dar numărul de lucrători direct productivi – care la noi nu trece de 2,5 milioane – e mai mare. Mai mult, cehii direct productivi au un "balast" mai redus de bugetari sau asistaţi social. Au toate condiţiile să realizeze o productivitate aproape dublă faţă de cea din România cu un risc sistemic mai scăzut pe piaţa creditului (au o valoare mai mică a împrumuturilor decît a economisirilor).

Concluzia e clară. Riscul spiralei preţuri-salarii este dual. Pe de o parte, creşterile de preţ ale comercianţilor – ca urmare a excesului de cerere (bani) de pe piaţă – sînt însoţite de cereri de majorări salariale compensatorii peste rata inflaţiei. Iar apoi, după ce antreprenorii satisfac cererile angajaţilor, încearcă iarăşi să inflaţioneze mărfurile pe baza cererii nou amplificate, după care lucrătorii închid cercul vicios cu alte cereri salariale.

Pe de altă parte, cînd inflaţia are legătură cu scumpirea bunurilor de folosinţă imediată, acest lucru poate duce la neplata ratelor de credit, pentru că acestea nu sînt primele ca prioritate pe lista de cheltuieli. Nu întîmplător, Isărescu a adăugat la discursul său "clasic" despre preţuri şi salarii o componentă bancară: avertismente din ce în ce mai tranşante care vizează politicile de creditare.