Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Maria, pe care o chema Ioana. Prima data mi s-a facut dor de mama chiar in noaptea in care m-a nascut. Dar nu din cauza asta m-am dat atat de greu jos din bratele ei. Mi-era teama sa nu cad in prapastia din jur, care se numea viata. Mai tarziu, mult mai tarziu, am inteles, uitandu-ma cu atentie la zborul pasarilor si la varfurile inzapezite ale muntilor, ca nu exista nicaieri pe pamant un loc mai inalt ca in bratele mamei.
Sufeream de bine de inaltime! Ca sa nu mai sufar, a trebuit sa cobor de la sanul ei. Doamne, ce greu mi-a fost la inceput pe pamant! Greutatea nu venea de la faptul ca traiam printre oameni, ci ca eram eu insusi om. Chiar ea, Maria, pe care o chema Ioana, ma nascuse asa. Cum s-ar zice, ma nascuse gresit. Si asta pentru ca vrusese sa seman cu ea si cu tata, care se nimerisera, tot din cauza unor nasteri gresite, oameni si ei.
Era bun si pamantul pe care ma aflam la ceva. Aproape la fel de bun ca laptele mamei. Plus ca nu mai trebuia sa umblu calcand cu buzele prin lume. Puteam sa ma folosesc de picioare, si m-am folosit! Tot asa, de ochi si de ganduri!
Ai grija la suflet, o sa te doara ori de cate ori o sa-ncerci sa-l folosesti! Va sa zica, de acolo venea durerea pe care o simteam. Dar imi placea. Imi placea ca eram om. Si ca o chema Ioana pe Maria. Se spunea ca dumneaei il nascuse cu vreo doua mii de ani in urma pe Iisus. Insa, in loc sa se laude cu asta, se lauda cu faptul ca ma nascuse pe mine. Eu ma laudam cu amintirile din vremea cand sugeam la sanul ei si cand eram mai inalt si decat zborul pasarilor, si decat varfurile inzapezite ale muntilor. O chema Ioana, si credeam c-o sa ramana, macar pana se va sfarsi timpul, mama mea!
Despre ninsoare. Ninsoarea nu avea curaj sa ne intre singura in casa. La inceput venea impreuna cu tataie, se aseza langa soba, ca sa se dezmorteasca un pic, dupa care o zbughea vesela afara. Parul lui tataie se facea negru la loc. N-are si ea pe nimeni, zicea el. Mi-a fost mila si-am chemat-o inauntru.
As fi vrut s-o intreb ce-i fac parintii, daca are copii, dar ea, tusti, se azvarlea pe fereastra in curte, si din curte, in lume, si din lume, indarat in cer, ca sa poata cadea peste pamant si in zilele celelalte ale iernii. Trecea prin geam fara ca geamul sa se sparga. De ce ea putea si eu nu, nu stiu! Nu putea nici tataie. Nu putea nici mama. Numai lumina si ninsoarea, care era tot un fel de lumina, treceau prin geam fara sa-l sparga. Cred ca si sfantul din icoana de deasupra patului. Dar, mai inainte, se transforma in lumina, ca sa poata. Asa este ea, rusinoasa, mai zicea tataie. Apoi se facea primavara. Si vara. Si toamna. Si din nou iarna. Dupa care moarte.
Venise randul tatei sa i se faca mila de ninsoare. Ea sedea cateva clipe, in orice caz, nu mai mult decat o viata de om, cu spinarea rezemata de soba si se intorcea inapoi, de unde venise. Se facea negru la loc parul tatei. Si trecea iarna. Si trecea primavara. Ar fi trebuit sa-mi fie frica de vara, dar nu mi-a fost. L-am vazut pe tata intrand in casa cu parul alb ca zapada. Parea sa vina direct din ninsoare, insa era vara, si vara nu ninge niciodata. De unde vii, tata?, l-am intrebat. Din iarna vietii mele, a zis, rezemandu-se cu spinarea de soba. Dupa care a zbughit-o pe fereastra, in curte, iar din curte, in lume, iar din lume, in cer, iar din cer, in pamant.
Citește pe Antena3.ro
Trecuse direct prin geam si geamul nu se sparsese. La fel ca ingerul din icoana si la fel ca ninsoarea. Nici macar nu apucasem sa-l intreb ce-i fac copii. Adica, eu. Eu eram toti copiii lui. Si venea toamna. Si venea iarna. Si-mi era din ce in ce mai mila de mine, deoarece nu stiam cine o sa ma cheme in casa, sa ma pot spala de albeata din par si de frigul din suflet cu caldura dulce dinauntru!
