Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ma incapatanez sa afirm, poate sub impresia catorva intamplari ce-mi staruie in memorie, ca iarna este un anotimp pasnic. Am vazut cu ochii mei, si nu numai o data, nameti mai inalti decat casa. Erau zile in care se mergea, pot spune, pe acoperisuri. Exact in vremea aceasta s-a intamplat sa moara cineva si, ca sa-l duca la groapa, i-au tras cosciugul pe deasupra caselor ca pe o sanie. Era ca si cum luneca peste grinzile podului burta unei pasari de gheata. Trece mortul, ziceau oamenii, privind cu infrigurare in sus. Unii chiar au propus atunci sa se mute cimitirul in cer, era mai usor de ajuns, dar nu s-a putut!
Toate acestea se petreceau intr-un sat din sud, unde viata era intotdeauna mai multa decat moartea. Ca sa-si poata adapa si hrani animalele din gospodarie, oamenii erau nevoiti sa sape tuneluri prin troiene. Cateodata, prin tuneluri ne duceam si noi, copiii, la scoala. Pe acolo cred ca venea si primavara. Au fost intamplari, vazute prin ochii parintilor mei de data aceasta, care ar putea sa li se para celor de azi decupate din filmele rusesti. Protagonistul uneia dintre ele a fost chiar fratele mamei. Era dupa Boboteaza, mersese la oras cu viitoarea sa nevasta, ca sa-si cumpere haine si alte alea pentru nunta ce-o aveau programata la sfarsitul saptamanii.
La intoarcere, i-a prins viscolul pe drum. N-a lipsit mult ca zapada sa le devina mormant. Cei plecati in cautarea lor i-au gasit dupa nechezatul cailor inhamati la sanie. Dupa o alta nunta, una dintr-o iarna pe care o apucasera bunicii, lautarii se intorceau pe langa o padure acasa. Ninsese in dusmanie peste noapte, iar vantul izbise fara mila cu pumnul in geamuri. Dar ei nu bagasera de seama, cum n-au bagat nici dimineata, cand au pornit prin pustietatea aceea alba la drum. S-au intalnit in marginea padurii cu lupii. N-au mai gasit, din trei cati erau, decat o pereche de cizme si o caciula. Dihaniile nu se multumisera numai cu ei, le infulecasera si instrumentele. Se povestea ca, daca ascultai cu atentie, razbateau sunetul taragotului si al tobei din burtile jivinelor.
Asa erau iernile pe atunci, insa oamenii nu se suparau niciodata pe ele, ar fi insemnat, dac-o faceau, ca frigul dinantrul lor sa fie mai mare decat cel de afara. Si nu era! De fapt, ei nu prea lasau iarna sa le dea buzna in suflete. In asta si consta secretul puterii lor de a intra din necazurile vietii cotidiene direct in poveste. Pana dincoace de vremea copilariei mele, povestea ii ajuta pe oameni sa se bucure de iarna. Sunt iernile de acum altfel decat cele de demult? Nu, oamenii sunt altfel!
Sigur ca nu e usor sa faci fata viscolelor din ultimele zile, si ca intr-o lume invatata sa fie tot timpul, si nu intotdeauna cu treaba, in miscare, un drum acoperit de nameti condamna viata la incremenire. Cred insa ca, oricum ar fi, e o idee stupida sa declaram stare de razboi. Iarna de afara se recunoaste pana la urma invinsa. Cele mai mari probleme le avem, din pacate, cu iarna din noi. De aici ne vin gerurile si viscolele cele mai cumplite. Putem incepe, daca vrem sa nu mai fie asa, cu doua lucruri simple. Sa ne grabim sa aducem inapoi povestea si sa-i invatam pe copiii nostri sa se joace iarasi cu zapada.
Citește pe Antena3.ro
