Stârpirea intelectualilor

Prin anii ’70-’80 circula o cinică vor­bă de duh cu privire la reduce­rile de personal din suprastructu­ra intelectuală a ţării: ori lungim osul, ori rărim câi­nii.

PAMFLETE CORDIALE


Adevărul e că nu se mai putea. Intelectualii se înmulţiseră în România mai mult decât legile. Şi mai îmbătrâniseră. Cultura  risca să devină maladie. Nici un Guvern conştient şi responsabil nu ar mai fi putut suporta molima de intelectuali. Aceştia podidiseră şcolile, teatrele, bi­bliotecile şi clinicile, exercitând o influenţă nefastă asupra poporului. Datorită lor, au apărut semne de bună gramatică printre adolescenţi, orizonturi de cultură generală printre maturi şi candidaturi la viaţa sănătoasă printre pacienţi. Guvernul trebuia să se sesizeze. Şi, în zorii anului, a dat cu ei de pământ. Mic şi aţos, premierul nu a şovăit. Într-o elocventă rostire didactică, el a interzis cumulul. Poporul român a respirat uşurat: nişte intelectuali, care trăiau mai prost decât el, vor trăi şi mai prost decât au trăit. Şi ce bun e laptele de la capra vecinului!

Desigur, protipendada miliardissimă a fost şi ea lovită, cu tandreţe, dar în ciubuc. Miniştri,  secretari, şefi de agenţii, de bănci, de tribunale şi de regii guvernamentale au tresărit la bocnitura de început de an. Vorba unui lăutar din apropiere: ăstora poate să le ia amândouă sursele de venituri, că ei tot sunt cei mai bogaţi din ţară. Cu majoritatea de care se bucură în Parlament, Guvernul delesedist râvneşte, însă, la mai mult decât o drastică sărăcire a intelec­tualilor. Exemplele din istorie revin, apă­sătoare, în contemporaneitate. Cum, oare, alţii au putut şi Guvernul actual nu?

Se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin. După kalaşnicovul anticumulard, iată, diverşi intelectuali bătrâni se mai ţin pe picioare. Unii dintre ei au fost văzuţi, în diverse împrejurări publice, cum se înfigeau la opinii şi mai şi protestau. Aşa lucrează un Guvern sănătos, cu atâta amatorism în nimerirea ţintelor? Stalin râde în hohote, din mormântul lui, oriunde s-ar afla, de ageamiii răsăriţi din paragina pârjolului său. Jos diletanţii! Ce încredere să mai aibă mafioţii într-un prim-ministru pe care nu ştiu ce academician cu faţa palidă îl sfidează, exprimând alte păreri decât executorul din fruntea Executivului? S-au răzbelit şi actorii. Clănţăne medicii. Ameninţă cu apatia cercetătorii ştiinţifici. Şi de ce?

Dacă un computer ar aduna, în mod obiectiv, salariul şi banii din pensie, de care se bucură unul dintre aceşti gea­nabeţi, n-ar rezulta nici măcar o sumă comparabilă cu veniturile unui sergent. Merită, în aceste condiţii, să se trăncănească atât de vehement împotriva sfioasei ordonanţe, când substanţa ei de referinţă e atât de fragilă şi de ieftină? Nu se poate progresa, în acest fel. Ce fel de autoritate îi mai rămâne Guvernului, dacă atâtea categorii de intelectuali se revoltă împotriva lui, tocmai când face şi el prostiile, pe care, poate, numai în anii ’50 le făceau Ana, Luca şi cu Dej, care bă­gau spaima-n burgheji? Ce se intenţio­nea­ză, refuzându-se micul proiect de asasinat, menit să împuţineze costisitoa­rea intelectualitate românească?

Prin anii ’70-’80 circula o cinică vorbă de duh cu privire la reducerile de personal din suprastructura intelectuală a ţării: ori lungim osul, ori rărim câinii. Circula şi varianta: ori împuşcaţi câinii! Uite că, astăzi, răritul nu mai ajunge.

Intelectualii trebuie stârpiţi. Poate că unii politicieni ar încerca o soluţie mai veche: stricnina. Alţi politicieni, mai nervoşi din fire, simt pe limbă gustul leşios al zidului, la care ar putea fi duşi, pâlcuri-pâlcuri, intelectualii. Originali din fire şi din format, guvernanţii noştri au linia lor de conduită: omoară blând, prin ordonanţe. Şi asta nu şovăind, nu pripindu-se, nu inuman, ci cu toată deschiderea
democratică. Şi, de neuitat, cu toată disponibilitatea de a oferi locurile ce vor rămâne goale, după stârpirea bătrânilor, unor tineri. Să vină şi să dea concurs!
Din păcate, aceşti tineri nu prea sunt mulţumiţi de salariile pe care li le-ar putea oferi Guvernul care, boc-boc, a pornit la vânătoare de intelectuali.
Şi nu prea vin.

Istoria a devenit şi ea foarte exigentă (aproape scârboasă) şi nu mai selectează, ca în trecut, figurile şi evenimentele demne de paginile ei. Rareori se mai ţine minte vreun fapt atât de important, încât să nu-l acopere larma şi sângele războaielor şi revoluţiilor. Recenta tentativă guvernamentală de linşaj, cu toate şansele de a deveni linşaj propriu-zis, urcă încet-încet în cartea de istorie. De multă vreme nu a mai avut un Guvern modern curajul de a elabora o asemenea reglementare care să cureţe naţia de toţi inte­lectualii ei păguboşi. Ce-şi poate dori mai mult un popor decât să nu mai aibă medici, să nu mai aibă lingvişti, să nu mai aibă profesori, să nu mai aibă actori, ci să trăiască într-o asemenea naturaleţe (fără toxinele ştiinţei, culturii, artei şi medicinei), scufundându-se încet-încet în pământ, printre minerale, pentru a urca apoi, într-o perfectă ordine, în tabelul lui Mendeleev? Astfel, Premiul Nobel ar putea veni, în fine, în România, ca să încununeze această crimă perfectă.