Steaua lui Iurie Darie

Într-o zi de martie, când Iurie Darie a împlinit 75 de ani, avea în curtea casei sale în jur de o sută de invitaţi. Pe fiecare metru erau unii dintre cei mai mari actori ai României; era Gheorghe Dinică, era Bădia, era Şimonca (aceştia plecaţi, deja); erau mulţi alţii, care îl vor conduce astăzi pe Iurie Darie pe ultimul drum. A fost, poate, cea mai frumoasă aniversare a lui Iurie Darie, cea mai frumoasă pe care am văzut-o eu de-a lungul anilor. Unul dintre actori îşi scrisese minuţios pe hârtie filmele şi piesele în care jucase Iurie Darie; a durat minute în şir doar să citească titlurile. El zâmbea şi dincolo de zâmbetul său strălucea un soi de simplitate halucinantă; părea că nu percepea în întregime ce făcuse, cine fusese, câtă istorie purta pe umeri, cât dăruise şi cât primise de la viaţă. ”Îţi vezi uneori filmele în care ai jucat?”, l-am întrebat într-o doară” ”Doar când sunt difuzate la televizor”, mi-a răspus el liniştit, purtând pe faţă acelaşi zâmbet graţios, pe care-l avea pentru toată lumea. Am aflat atunci că nu avea un video acasă, cu atât mai puţin vreun film de-al lui. ”Cum, n-ai nici un film de-al tău?”, am întrebat uluită? ”Pentru câteva clipe şi-a părăsit zâmbetul şi, preocupat de ceva ce percepea doar în el însuşi, cu o undă de pace, dar şi de tristeţe, mi-a răspuns şoptit: ”La ce mi-ar folosi”?

Ce fusese trecut, trecuse pentru Iurie Darie. Simplitatea era pentru el un mod de viaţă. Celebritatea nu l-a făcut prea mândru, nici orgolios, nici cinic, nici coleric, nici sofisticat; dimpotrivă, a trăit simplu, simplu de tot. Părea că nu are habar de vreo problemă materială, nici măcar de ceea ce va mânca sau va bea. Avea o acceptare a vieţii pe care o poţi vedea rar la un om care trăieşte în lume şi, cu atât mai puţin, la unul pe care mulţimile nu conteneau să-l oprească pe stradă şi să se bucure doar pentru că-l întâlneau în carne şi oase. De-a lungul anilor l-am văzut pe Iurie Darie şi fericit, şi trist, şi iritat, şi obosit, şi odihnit, dar dimensiunea esenţială a personalităţii lui era bunătatea şi acceptarea oricui era în preajma sa. Nu l-am auzit niciodată criticând pe cineva; în vremurile bune, însă, povestea istoria plecării sale din Basarabia, o plecare dramatică, dar – în cele din urmă – norocoasă. Fusese pentru el un drum pe care-l purtase destinul însuşi; credea în destin şi-n lumile nevăzute, pe care – în ultimii ani ai vieţii sale – le vedea mai clar şi mai accentuat decât putea să vadă lumea fizică. ”La capătul tuturor acestor lumi pe care nu le vedem, departe şi dincolo de tot ce putem concepe, e numai Dumnezeu”, mi-a mai spus el într-o seară, după ce fusesem împreună cu el şi cu Anca la o piesă de teatru.

Precum toate marile spirite, care au avut misiuni de viaţă legate de mulţimi şi de conştiinţa colectivă, Iurie Darie era din cale afară de emotiv. După zeci de ani de celebritate şi joc pe scenă, emoţiile îl devastau, încă, la fel ca pe un începător. Asta era comuniunea subtilă a Sinelui său cu lumea, o lume din care a ieşit încetul cu încetul, în ultimii doi – trei ani. Se dăduse pe sine în întregime lumii, iar partea aceea, tocmai aceea a plecat spre lumile nevăzute. În ultimii ani ai vieţii sale partea care-a rămas prezentă în lume din Iurie Darie a fost, aş zice ( e doar o părere, dar aşa am simţit eu) doar partea care-a iubit-o pe Anca Pandrea şi care n-a dorit s-o părăsească pe ea. Ceea ce rămâne după Iurie Darie este, însă, aura ”întreagă”a spiritului său, nepoluată de uman, neconstrânsă de materie, strălucirea simplităţii, a bunătăţii şi a acceptării. Abia acum, azi dispare omul, cu erorile lui inerente, inocente şi-n locul său rămâne tot ce a făcut spiritul, care pe pământ a purtat, simplu şi frumos, steaua extraordinară a lui Iurie Darie. Ea nu va muri niciodată!