Strigătul din pustietate

Când viaţa este plină de bucurii, când ne invadează atâtea mirosuri amestecate cu culori tari, vii... totul se frânge brusc. Viaţa devine neagră, se rupe, se evaporă. Luminiţa necesară de la capătul tunelului devine difuză, iar sufletul - fragil, confuz şi discret. Apoi se scutură de greutăţi. El pleacă, dar cei dragi rămân. Multe de spus, multe de tăcut...

Dumnezeu ne pune la încercare în fiecare clipă. Nimic din ce-i în jurul nostru nu este din întâmplare. Avem un drum de parcurs, un şir neîntrerupt de teste. Cei puternici trec probele întâmpinate în traseu, în timp ce restul nu reuşeşte, dorind să se elibereze, mult mai repede decât era scris de crucea dată prin scurtarea acestor căi. Există pentru toate "de ce?". De ce?

Sinuciderea este curmarea propriei vieţi. Este lacrima rece, finală din paharul în care se provoacă înecul mortal. Un om se sinucide, pentru că are un moment de rătăcire în care nu-şi mai găseşte rostul printre semeni. El vede omorul, în tot haosul fără pic de culoare, ca pe o soluţie la problemele care îi pro­voa­că o întunecime interioară fără margini. Cuvintele celor apropiaţi sunt netrebuincioase, deoarece str­i­gă­tul celui dărâmat de greutăţi a devenit în timp prea pu­ternic pentru a putea fi acoperit. E ca şi cum ai încerca să traversezi un pod sfărâmat, peste care puteai trece dacă îl consolidai în trecut, când dădea semne de prăbuşire.

Auzim din ce în ce mai des de sinucideri. O altă persoană care a încetat să mai lupte. Motive pot fi neîmplinirea idealurilor, decepţiile în dragoste (acestea sunt frecvente mai mult în cazul tinerilor), sărăcia, ruşinea, anxietatea, sentimentele de remuşcare, de inutilitate ş.a. Unii sunt incurabili şi, decât să trăiască precum nişte paraziţi, aleg să încheie toate capitolele. Într-o astfel de situaţie, e îngrijorător de simplu să susţii că Cel de Sus e responsabil pentru slăbiciunea lor. Ce putem spune despre cei "sănătoşi", care ne-au vorbit până acum câteva zile, care păreau cerebrali şi au ales această cale? Nimeni nu se omoară de bine ce o duce. Cu toţii avem episoade dificile. Diferenţa este că unii mai sensibili îşi ţin în deplină taină o dramă.

Într-un volum al filosofului Emile Durkheim, si­nuciderea e actul de disperare al omului care respinge gustul vieţii şi poate fi: maniacă (din cauza halu­cinaţiilor), melancolică (când se instalează depresia), obsesivă (fără motive reale) şi impulsivă (apare brusc). De orice natură ar fi ea, sinuciderea este aspru pedepsită. Conform Bibliei, persoanele care comit suicid nu fac altceva decât să îşi grăbească drumul către iad pentru respingerea mântuirii prin Hristos. Astfel, Dumnezeu este Cel care decide când şi cum moare o persoană, şi nu noi.

De un om cocoşat de eşecuri nu se poate apropia oricine. Altfel n-am mai auzi de sinucideri, iar gândirea păcătoşilor ar fi sănătoasă. Altfel, oamenii n-ar mai îndura totul în tăcere şi ar găsi multe motive să trăiască, pentru că mai au multe de văzut şi de făcut. Chiar dacă totul arată negru, noi primim de la început o papiotă albă cu care să scriem în filele vieţii experienţe minunate. Aţă este destulă, cât pentru o viaţă întreagă. De ce să o lăsăm să se frângă?