Şufa şi şulfa

Dar şufa e un cuvînt care nu există în DEX, nu s-a strecurat printre atîtea vocabule cu origini străine. Defectul acesta capital nu-l împiedică însă să circule, cu înţelesuri aproximative şi intuite vag, din gură-n gură în spaţiul românesc.

În Moldova urgisită de ape au sosit maşinile încărcate cu locuinţele modulare aduse tocmai de la Rast. Din Oltenia, unde, mai an, inundaţiile făcuseră prăpăd. "Juveţii", dintr-o solidaritate mişcătoare, s-au gîndit la fraţii lor răzeşi şi le-au trimis casele temporare, chiar dacă descompletate. Oltenii, nărăviţi şi ei la ciordeala naţională, le-au "uşurat" de calorifere, uşi şi geamuri, că aşa au pomenit din moşi şi babe. Presa n-a reacţionat defel la raptul mărunt, sedusă şi ea de gestul atît de emoţionant. Aşadar, moldovenii noştri s-au trezit cu ditamai cutiile în bătătură şi s-au pus să le dea jos din camioane. Le-au petrecut strîns cu niscaiva frînghii groase şi au privit cu speranţă la braţul lung al macaralei. La prima ridicare, legătura a trosnit. Şi nici la a doua sau la a treia încercare nu s-a întîmplat altcumva, opinteli în van. "N-avem şufă corespunzătoare", a observat cu competenţă lămurită cineva, şi căutările s-au pornit în fiecare ogradă. Cu chiu cu vai găsitu-s-au nişte funii ţepene şi descărcarea "modularelor" s-a încheiat spre seară. După întîrzieri nervoase, desigur, adesea comice, şi totul de la o neînsemnată şufă. Să te umfle rîsul, nu altceva! Dar şufa e un cuvînt care nu există în DEX, nu s-a strecurat printre atîtea vocabule cu origini străine. Defectul acesta capital nu-l împiedică însă să circule, cu înţelesuri aproximative şi intuite vag, din gură-n gură în spaţiul românesc. Prin urmare, şufa trebuie să însemne o frînghie sau un cablu din sîrmă utilizat la ancorarea diverselor obiecte grele. Şufa nu e o ştangă, deşi confuzia nu e de lepădat. Şufa nu vine nici de la a şufări, adică de la a escroca, şi nici de la şufan, prăjina aceea folosită de pescari pentru a conduce luntrea. Şufa e şufă, şi Dumnezeu ştie cum s-a aciuat strania vorbă în limbajul de la poalele Carpaţilor. Luînd aminte la povestioara sinistrată, bag seama  că şufa e  amănuntul acela fără de care nu duci la capăt nimic. E fleacul în stare să compromită orice proiect, orice îndrăzneală. E numele ratării din motive imprecise şi neghioabe, al nefinitudinii ancestrale.

Din păcate, "artiştii" aleşi pe sprînceana patapieviciului cultural român au nimerit şufa corespunzătoare şi aşa şi-au purtat peste Ocean capodoperele priapice. Un căluţ roz cu un os în fund şi svasticat pe crupă, un schilav îmbelşugat c-un falus terentian şi alte mîzgăleli numa bune de Bălăceanca. Fiindcă o clipă am trăit cu sentimentul că marfa exportată la New York e rodul minţilor tulburi ale pacienţilor renumitului stabiliment de lîngă Bucureşti, nicidecum al însămînţătorilor de frumos. Vasăzică, urîtul n-are nevoie de vreo şufă mai acătării pentru a cuceri lumea. Îi sînt suficiente niscaiva şulfe, un fel de "fundamentalişti ai pieţei", care să-l propage ca politică de stat. Să-l aşeze cu morgă în expoziţii şi muzee şi să-l boteze emfatic artă. Lucrări "mai puţin provinciale, mai neconvenţionale", "făcute cu umor şi ironie", declară un eminent critic literar. Altul, un publicist cu nerv, le proclamă "proiecte capabile să ne prezinte pe piaţa occidentală într-o lumină normală, de ţară creativă şi dezinvolt conectată la mersul cultural al lumii". Iar ăia care nu pricep "street art" sînt naţionalişti ramoliţi, castraţi de glanda estetică. "Unde-i minte, şi prostie", spune înţelepciunea populară de la noi. Văzîndu-i pe intelectualii întrolocaţi să explice norodului că ne aflăm, de fapt, în prezenţa unor genii artistice, şi nu a unor ageamii obsedaţi sexual, mi s-a răsucit stomacul a lehamite. O gaşcă, complexată de piperniceala proprie-i glorii culturale la scară planetară, a monopolizat pînă şi dezbaterea despre onanism şi împreunare. În gaşca de intelectuali iubitori de nerozii scabroase şi excedaţi de dorinţa de a epata orişicum se poartă ironia superioară şi lauda oficială. Unul îl elogiază pe celălalt, şi gaşca, la grămadă, se elogiază pe sine, într-un  dezgustător spectacol de perfidie instituţionalizată. Infatuarea îi impiedică să-şi asume gafa, semn că inşii ăştia, roşi de frustrări felurite şi nevindecabile, şi-au pierdut simţul cel bun. S-au şulfărit într-atît încît au întrezărit în poneiul cu osuar între buci o expresie artistică inaccesibilă prostimii nedeprinse cu "operele" spiritelor înalte ale naţiei.

Uneori, şulfele sînt folosite ca şufe şi tocmai de aceea mă uit cu condescendenţă la gaşca intelectualilor pripăşiţi, asemenea saltimbancilor, pe la curtea vremelnicilor stăpîni. De parcă ar fi nişte excrescenţe osoase crescute obscen sub coada armăsarului puterii politice. Tabloul cu şufe şi şulfe e la fel de trist ca şi vitrina pornografică vîrîtă, din teribilism, în inima Americii.