Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Noapte de noapte mă întorc la Islaz şi-mi cutreier copilăria. Îmi visez bunicii, aşa cum erau la bătrâneţe. De fapt, nici nu-i reţin altcumva decât împovăraţi de ani. Tinereţea lor mi-a scăpat, aveam prea multe de descoperit în uimirile ţâncului de odinioară. Copilul din mine căuta joaca dincolo de ei, mereu în afara bătăturii. Pe câmpia la care tânjesc bolnăvicios, deşi o port în mine dintotdeauna. Întâlnirile astea cu ma-marea şi tata-mare, în taina nopii, se petrec pe tăcute. Arar ne încumetăm să vorbim. Tăcem cu toţii şi nu ne mirăm deloc că ne vedem. Habar n-au că sunt morţi ! Se poartă de parcă ar fi vii ! Trebăluiesc prin casă ori prin obor, ca atunci. Ba rânesc la animale, ba deretică prin odăile mirosind a busuioc, ba răscolesc cu palmele crăpate răzoarele, ba stau în jurul mesei şi mănâncă. Alteori îi însoţesc la câmp, în carul ce se leagănă printre gloduri. E cald, şi aerul, mişcat de adierile prelinse dinspre Dunăre, ridică la cer miresmele pământului. Boii calcă alene, nu se sinchisesc de sudalma aspră a bătrânului rezemat de loitră. Ajungem la vie, dejugăm animalele şi o iau la goană pe întinsoarea nemărginită. Alerg, şi dintr-odată plutesc peste ţarină, cu mâinile desfăcute. Chiui cât mă ţine gura, ecoul îmi răspunde ascuţit, şi valea se cutremură. Speriate, păsările văzduhului se pitesc după norii alburii şi mă iscodesc chiorâş. O barză sanchie îşi duce aripile la ochi, nedumirită de ciudăţenia ivită aproape de Soare. Cobor pe la asfinţit şi o cotesc înspre casă, mângâind ţărâna împrăştiată de copitele blândelor dobitoace.
Deunăzi, în vis, mi s-au arătat câteva babe răposate. Mergeau pe linie cu împărţit. Cărau coşniţe încărcate cu colaci şi sticle cu vin roşu, şi cu jumări de porc, şi cu felii de cozonac. Veneau şi la ma-marea. “Să fie lu' bâtu' Ion”, ori “mumii Cutare”, le auzeam rostind vorbele de pomenire evlavioasă. Se închinau cu sfinţenie şi schimbau între ele dania morţilor dragi. Erau îmbrăcate în straie negre ca tăciunele, din cap până-n picioare. Păreau născute din întuneric şi de aceea le iscodeam cu o tulburare greu de stăpânit.
Într-o noapte, tata-mare îşi chema în beci feciorii, din care unul s-a dus. Îi ademenea la butoiul cu rachiu de dudă, să guste din licoarea clipocind în cinzeacă. I-am privit îndelung, încremenit de frică. M-am căznit să strig la nenicu Darie, să-l opresc, că e semn rău prevestitor dacă ascultă porunca părintelui. Darie este singurul frate al mamei care trăieşte şi nu-l doream stins. Strigătul mi-a înţepenit în gât, n-a fost chip să se slobozească din lăuntru-mi.
Odată l-am găsit pe prispă pe nenea Mitică, celălalt unchi. Şedea posomorât şi nu zicea nimic. Deodată mi s-a plâns că s-a săturat de pribegie şi că se vrea înapoi, în casa din care fusese izgonit de-a pururi. “Dar eşti mort, nu mai e cale de întoarcere, aici s-a mutat altcineva !” i-am şoptit cu sfială. Degeaba. L-am implorat să mă asculte, i-am dat de ştire ce s-a mai întâmplat în lipsa lui , dar n-am putut să-l înduplec.
Ieri, pe uliţă, înfloriseră moşmonii şi zarzării. Sosise primăvara, cu toate că era încă iarnă în lumea reală. Se băteau în mine două anotimpuri, trecutul şi prezentul. În cel vechi se încălzise, pocneau mugurii şi bobocii, bâzâiau bondarii prin grădinile lui Toma Dorcea şi Pandele Cone. Pe sârma de telegraf, sticleţi şi rândunici cântau şi se ciuguleau drăgăstos. Doamne, puţin a lipsit să nu rămân în primăvara aia visată ! În timpul nou este iarnă, trosnesc pietrele de ger şi mi-a îngheţat sufletul. L-a toiegit exilul în care-i condamnat să trăiască după izgonirea din Islazul mitic. D-aia, noapte de noapte, hoinarul nostalgic mă pândeşte să adorm şi apoi o tuleşte într-acolo, să-şi ostoiască dorul. Vasăzică, nu trebuie să te afli la mii de kilometri de locul iniţiatic ca să-ţi simţi sufletul în exil. Depărtarea doar amplifică aleanul. Cu timpul însă devine rană, durere de care nu te mai vindeci decât prin moarte. Fiindcă abia moartea te lecuieşte definitiv de boala exilului. Şi nu numai...
Citește pe Antena3.ro
