Tabloul cu altă nevastă

ROMĂNIA CA TELENOVELÃ
Căştigănd bine in acel an la colectiv, Vasile Norocea hotări să se fotografieze impreună cu nevastă-sa. Şi el, şi nevastă-sa erau strămbi de atăta muncă şi, in plus, nu se mai fotografiaseră de vreo 20 de ani, de pe vremea schimbării buletinelor. Dar atunci, dacă se găndea bine, nu putea fi vorba de o fotografie.

ROMĂNIA CA TELENOVELÃ
Căştigănd bine in acel an la colectiv, Vasile Norocea hotări să se fotografieze impreună cu nevastă-sa. Şi el, şi nevastă-sa erau strămbi de atăta muncă şi, in plus, nu se mai fotografiaseră de vreo 20 de ani, de pe vremea schimbării buletinelor. Dar atunci, dacă se găndea bine, nu putea fi vorba de o fotografie. Fotograful adus de Miliţie, un cooperator din Floreşti, făcuse totul in cea mai mare grabă, fără să-i aranjeze, singura lui grijă fiind ca omului să i se vadă urechile. Acum insă era vorba de altceva, de un tablou ce urma să fie atărnat in camera de la drum, infăţişăndu-i pe ei in haine de sărbătoare, puşi la punct şi, bineinţeles, veseli. Cum avea să tot spună celor ce-l intrebau, Vasile Norocea nu-şi putea explica ce-l apucase cu fotografiatul, mai ales că il costase destul de scump.


Deci, intr-o zi de mai, in toiul primăverii, se imbrăcă cu hainele cele bune, işi luă nevasta şi merseră la Vasile Caliţa, fotograful satului. Acesta şedea undeva prin apropierea şcolii, intr-o obişnuită casă ţărănească cu prispă şi ogradă, cu un gard din şipci şi acoperiş de şindrilă. Dacă n-ar fi fost firma de deasupra porţii, infăţişănd un aparat vechi, cu burduf, şi un cetăţean care-şi vărăse capul in sacul acela negru şi increţit, de te intrebai dacă va mai putea ieşi de acolo, nu ţi-ai fi dat seama că aici se află atelierul foto al satului.


Vasile Caliţa ii primi cu mare pompă. - Intraţi in casă! le zise, că vin şi eu imediat, să termin treaba. Apoi, după ce termină treaba (vărăse un viţel in ţarc), veni şi el in casă, dădu măna cu Vasile Norocea, tăifăsuind un pic despre vremea secetoasă şi despre prunii care infloriseră mai bogat ca niciodată. Nevastă-sa aduse vin. Urmă, desigur, comedia cu - vai, nu bem! şi vai, nu se poate! Băură insă, Vasile Norocea dănd peste cap paharul scund şi gros, ca o buturugă, şi nevastă-sa abia muindu-şi buzele.


Trecură in Atelierul propriu-zis, adică intr-o incăpere mică, cu lut pe jos, mirosind a jilav şi singurătate. Şi pănă cind se intoarse Vasile Caliţa, imbrăcat acum intr-un halat albastru, din pănză groasă şi ieftină, cu un nasture rupt cu tot cu peticul de care fusese prins, rămaseră in mijlocul incăperii, stingheriţi de incăperea goală, neprimitoare.


In halat, Vasile Caliţa era de nerecunoscut. Se mişca in jurul lor cu repeziciune, făcea mereu cu ochiul şi rădea tare, nefiresc, dar mai ales turuia intruna. Ba chiar, la un moment dat, se prosti atăt de rău (i se păru lui Vasile Norocea, care-l urmărea cu o nedumerire supărată, fără să-l intrerupă insă), incăt ii zise lui Vasile Norocea, poftiţi, domnu! şi-i arătă peretele acoperit cu o pănză mare, cenuşie, de care trebuiau să se lipească el şi nevastă-sa. Vasile Norocea făcea tot ce i se spunea fără să crăcnească, chiar dacă purtarea lui Vasile Caliţa i se părea prostească şi, după vreo 10 minute de mutare dintr-un loc intr-altul şi de răsucire pe toate părţile, se petrecu cu el ceva ciudat. Şi anume, incepu să se simtă ţeapăn, nefiresc, crispat in tot trupul, pe care puteai acum să-l inţepi adănc cu un ac fără ca el să simtă, şi se descoperi purtăndu-se şi el nefiresc: rădea, fără să simtă nevoia, adică dezvelindu-şi dinţii, şi ţinea miinile la spate, ca un domn, deşi aşa ceva nu mai făcuse niciodată in viaţa lui. Doar cănd trebui să-şi ţină nevasta după umeri (aşa cum ii ceru fotograful) inţepeneala aceea ciudată se risipi, şi el deveni stăngaci, timid, pentru că nu-şi mai ţinuse nevasta după umeri de la nuntă, şi atunci, tot la fotograf. Dar, de fapt, deşi palma lui dreaptă străngea mecanic umărul femeii, nu simţi nimic induioşător in afara acelei strănsori puternice, şi in afara stofei aspre de la taiorul femeii.


Peste două săptămăni tabloul era gata. Avea o ramă strălucitoare, din lemn incrustat, vopsit cenuşiu şi măsura jumătate de metru inălţime. Numai că din greşeală Vasile Norocea apărea in tablou ţinănd de umeri (stăngaci, fireşte) o altă femeie decăt nevastă-sa. Nici Vasile Caliţa (care se oferi imediat să-i facă pe gratis alt tablou) nu putea spune cine e. Incurcase lucrurile la asamblarea tabloului, punănd in locul nevestei lui Vasile Norocea o altă femeie, fotografiată cu ani in urmă, din maldărul de poze depozitate intr-un cufăr, dar cine era femeia n-ar fi putut spune. Nu era nici urătă, nici frumoasă, singurul lucru care o deosebea de celelalte femei era aerul hotărăt, independent cu care privea din fotografie şi care sporea şi mai mult impresia de lipitură. Parcă - spuneau cei ce vedea tabloul la Vasile Norocea - femeia şedea lăngă acesta, in fotografie, cu aerul cel mai firesc din lume, ochii ei mari, inteligenţi, spunăndu-le celor ce o priveau că nu trebuie să fac haz, nici să li se pară deosebit că ea ii privea din fotografie. Pur şi simplu asta trebuie făcut, şi gata! Vasile Norocea, căruia ii trecuse sentimentul acela de sărbătoare, cănd totul in jur pare binevoitor cu tine, refuză hotărăt să se mai fotografieze o dată şi luă tabloul, ducăndu-l pănă acasă la subsoară, ca şi cum ar fi dus un catalog.

Nici nevastă-sa nu spuse nimic.

De fapt, ei ii plăcu mai mult tabloul de acum, cu femeia aceea străină, decăt cu ea, şi deseori, duminica sau de sărbători, se oprea in faţa lui şi il privea indelung şi cu incăntare!
  Â