Ţanţarul care-a murit ...în gand!

Seara trecută un amic de-al meu a postat pe Facebook o ploaie de înjurături; erau aşezate în aşa fel încat păreau o poezie. De îndată i-am scris pe chat o mică ”depeşă îmbufnată”, în care îl rugam să-şi publice adevăratele poezii, fiindcă are, Slavă Domnului. ” Nu auzi că nu-i poezie”, m-a apostrofat el? ”E o revoltă, o supărare”! Mi-am amintit de una dintre cărţile pe care le iubesc nespus, ”Autobiografia unui yoghin”a lui Yogananda, aş zice un sfant (căci el a trăit încă din copilărie o viaţă sfantă; în una dintre cărţile sale spunea că nu are niciodată un gand negativ şi asta e realizarea omenească cea mai înaltă dintre toate). El povesteşte cum în primii ani petrecuţi alături de maestrul său ”se lupta cu armate de ţanţari”, care-l ciupiseră pană la disperare. Maestrul medita, nu făcea nimic împotriva ţanţarilor, şi aşa, nemişcat fiind, ţanţarii nu se apropiau de el. ”Deodată, un ţanţar inoportun a pătruns în universul nostru idilic, încercand să-mi distragă atenţia. Pe cand îşi înfigea acul otrăvit în epiderma mea, am ridicat automat o mană răzbunătoare, dar m-am oprit în ultimul moment. În minte îmi reveni aforismul lui Patanjali despre ahimsa(nonviolenţa). ”De ce nu ţi-ai dus intenţia pană la capăt?” ”Maestre, mă sfătuieşti să curm viaţa?” ”Nu, dar lovitura mortală a fost dată deja în mintea ta”. ”Nu înţeleg”. ”Patanjali înţelege prin ahimsa să înlături dorinţa de a ucide”. Maestrul citea în mintea mea ca într-o carte deschisă. ”Lumea aceasta este rău alcătuită spre a practica non violenţa în litera ei. Omul poate fi obligat să extermine creaturi periculoase, dar nu este în nici un caz obligat să simtă manie sau ură. (...) Toţi oamenii pot atinge acest nivel de înţelegere, astfel încat să învingă în ei pasiunea de a distruge”, povesteşte Yogananda.

Cu alte cuvinte, ţanţarul a murit în gand, violenţa a avut loc prin însăşi intenţia de a ucide. Şi religia noastră propăvăduieşte iertarea omului dacă el ”a greşit cu gandul, cu vorba sau cu fapta”. Nu vorbim azi despre nonviolenţa faptelor, deşi lumea e plină de fapte violente; vorbim despre violenţa prin gand şi despre violenţa prin cuvant. Aceste două feluri de violenţă îşi pătrează pojghiţa peste lumea întreagă, poate şi pentru că nu avem cunoaşterea adancă a puterii gandului şi a puterii cuvantului nostru! Noi dăm ”lovitura mortală” cu gandul, iată! Dorinţa de a ucide e-n gand şi asta-i o formă de violenţă, pe care o putem înlătura; fără s-o facem, nu înlăturăm fapta. Gandul nostru plin de ură şi de manie e o formă de violenţă; din ele se naşte fapta violentă. Singura scuză pe care maestrul o vede justificată pentru actul violent este aceea de a te apăra de ”vietăţile periculoase”, care-ţi pun în pericol propria viaţă. Mai departe el vorbeşte despre ”valoarea corpului omenesc pe scara evoluţiei, singurul capabil să perceapă şi să manifeste plenar cele mai înalte aspecte ale divinităţii”. Pentru că trupul e atat de valoros, atrunci violenţa este justificată doar în această situaţie; cand trupul (viaţa) este ameninţat!

Să învingi în tine ”pasiunea de a distruge” nu-i simplu, dar toţi oamenii pot face asta, spun marii maeştri. Asta înseamnă să practici o muncă susţinută de supraveghere a gandului şi a cuvantului, căci şi prin ele se piteşte straşnic păcatul, greşeala şi confuzia. Gandurile şi cuvintele vin din trăiri şi din ce trăiri izvorăsc dorinţele vulcanice ale omului care ”se răzbună”, dand lovitura mortală cu aceste două arme? Ura şi mania, nemulţumirea continuă şi dorinţa de a-l vedea pe altul ”mort” sau ”pedepsit” sunt nişte răni interioare, la fel de mortale, dar pentru acela ce le poartă în sine. În umbrele lor dese se ascund dorinţe neamplinite, dar pe care le putem formula, folosind contrastul pe care ni-l oferă existenţa prin violenţă şi prin rău. Amicul despre care am vorbit la început este posesorul unui suflet frumos, care-şi doreşte să vadă în jur o lume îmbrăcată cu straie ale recunoştinţei, ale dragostei şi ale frumuseţii caracterului. La fel ca el, noi nu exprimăm dorinţa, ci furia şi, din pricina asta, pierdem legătura subtilă cu Dumnezeu din noi, care nu ne spune ”fii furios şi ţi se va da” sau ”urăşte şi vei primi dragoste”, ci numai ”cere şi ţi se va da” sau doreşte, ravneşte, spune ce vrei, nu ce nu vrei, căci ce vrei tu e întotdeauna iubirea!