Mă uit resemnat în jur. Prin sticla cuştii nu se vede nimic. Sau poate că ochii mei nu mai sunt în stare să distingă ceva în zare. I-a obosit lumina murdară, strecurată prin geamurile înalte, cu zăbrele de import. Parcă s-au afundat într-o pâclă de nepătruns. Compactă şi umedă, cu iz mucezit. S-a lăsat şi frigul aici, în imensa cutie în care vieţuiesc alte câteva milioane de făpturi asemenea mie. Milioane de cobai, târându-se printre mormanele de rumeguş amestecat cu urină şi căcăreze negre, rotunde şi tari. Miroase astupător, a animal captiv. Da, nu ştiaţi că şi libertatea şi captivitatea au miros? Adesea, mirosul e nociv, letal chiar! Micile rozătoare, cu blana rărită de la frecarea asta fără rost, clipesc întruna şi-şi mişcă mustăţile, adulmecând fricile cu nemiluita. Stau ghemuite, încordându-şi trupurile costelive, şi-şi umflă nările julite. Unele, mai norocoase, ronţăie câte-un excrement nimerit în preajmă. Altele, năpârlite şi ştirbe, mestecă în gol, cu boturile umplute de balele nevolniciei. Tremură din încheieturile slăbite şi răsuflă poticnit, înhăţate de agonie. Din difuzoare se aude, la răstimpuri egale, vocea fermă a supraveghetorului invizibil. O voce abrazivă, cu inflexiuni metalice, de birjar al managementului corporatist. Micuţele mamifere se opresc dintr-odată şi-şi ciulesc urechile, obişnuite să primească ordine. Trăiesc dintotdeauna ascultând comenzile feluriţilor gardieni, mereu alţii. S-a întâmplat, de câteva ori, să spargă geamurile şi să se răscoale, dar n-au fost în stare să-şi organizeze închipuita libertate. Şi de aceea s-a găsit întotdeauna cineva să se ocupe de libertatea lor şi să-i întoarcă în celula cu pereţii de sticlă. Acum, supraveghetorul are vorbă euroatlantică şi gulere scrobite. Ăl dinainte duhnea a votcă, ăsta nou are damf de ploşniţă. Câteodată de bere sau de şampanie. I s-a năzărit, blestematul, să se joace de-a criza şi experimentează politici de austeritate pe populaţia de cobai carpatini. Dure şi crude, cum doar în cuşca letonă s-a mai povestit. În cartierul general se fac pariuri, se pun rămăşaguri pe capacitatea de rezistenţă a animalelor prinse în cursa supravieţuirii. Azi li s-a redus raţia de apă şi li s-a împuţinat porţia de morcovi. Căldură li se dă o dată pe iarnă, ca nu cumva duhoarea celor descompuşi să se împrăştie în spaţiul concentraţionar. Noroc că încă se mai găsesc fecale ascunse prin maldărele de rumeguş... Dar a înflorit specula cu bobiţele dosite la uscare şi e o evaziune fiscală de te ia cu ameţeală! Ce vreţi, ca-n orice economie subterană! Supraveghetorul îi ceartă, cică trândăvesc şi consumă mult, başca apucăturile şobolăneşti observate la o parte din aglomeraţia experimentală. şoriceii prizonieri nu chiţăie neam, tac şi înghit sudalmele. N-au nici morcovul şi nici băţul, sunt la discreţia absolută a veneticului înstăpânit aici. Care nu-i cruţă deloc, iar la sfârşit îl dă exemplu pe cobaiul boc, ca reuşită a fenomenului anume provocat să-i stârpească. Se doreşte obţinerea câtorva milioane de cavia bocellus, etaloanele slugărniciei ceacâre. Noul mutant are trebuinţe mărunte şi nu-şi contrazice niciodată dresorul. Dimpotrivă, îl urmează oriunde şi oricum, ca-ntr-un dresaj perfect întru gloria epocii mondializării. Dresura e abia la început, fiindcă gloata cobăită din vechea vatră a dacilor îşi merită soarta de ... cobai.
La difuzor răsună o hăhăială stridentă, însoţită de o manea balaoacheşă. E târziu, prea târziu. În adăpost a coborât noaptea, rece şi ostilă. O plasă de licurici par ochii deschişi în beznă ai rozătoarelor supuse lentei şi sigurei lichidări. Le-a năpădit aleanul pentru laboratorul de odinioară, când îşi trăiau viaţa pe cartelă şi nu existau facturile înrobitoare, dar îşi închipuiau că şi-o trăiesc. Înaltul comandament se miră de sentimentalismul reacţionar al strânsurii îmblănite şi plănuieşte represalii exemplare. Să le amâne, de pildă, accesul nerestricţionat în marea cuşcă a Europei globalizate. Păi, ziceţi şi dumneavoastră, s-a mai pomenit specie de cavia porcellus melancolici şi nostalgici?