Ţară de milogi

PIB-ul Poloniei se va situa la 300 miliarde de euro, fiindcă la el lucrează 10 milioane de salariaţi. La cel al Cehiei muncesc 4,8 milioane şi de-asta va fi de 138 de miliarde.

De ce noi, cu 4,5 milioane de salariaţi, vom scoate doar 125 de miliarde? Fiindcă, aşa cum spunea acum 100 de ani P.P. Carp, "românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar".
Da, dar simpla consemnare a acestui ideal naţional nu explică cine-i ţine în spate şi pe bursieri, şi pe funcţionari, şi pe pensionari.

Păi, dacă dintr-o populaţie activă de 9,9 milioane scădem şomerii, rămânem cu o populaţie ocupată de 9 milioane. Din nefericire, nu de la 9 milioane se încasează impozite şi contribuţii sociale, ci de la 4,5 milioane (totalul salariaţilor). Iar dacă mai avem curiozitatea să vedem câţi sunt soldaţii care luptă în linia întâi (lucrătorii direct productivi ) se ajunge la 2 milioane. Fiindcă restul îi aprovizionează cu muniţie. Sau le instruiesc copiii rămaşi acasă şi le tratează rănile de şrapnel. Ori, chiar mai rău, doar mâzgălesc pe hârtie aprobări pentru ieşirea cazarmamentului din depozite.

Rămân deci numai 2 milioane de români care ţin în spate 20 de milioane. Aşa că degeaba consemnează enciclopediile date impresionante despre România (238.391 kilometri pătraţi, 21,5 milioane de locuitori, potenţial agricol şi forestier însemnat, resurse minerale, căi de navigaţie). În ciuda acestor atuuri, ţara noastră produce anual numai 125 de miliarde de euro.

Fireşte însă că putem fi la fel de bine şi contrazişi. În Statele Unite, de pildă, procentul populaţiei care lucrează în industrie reprezintă 12,6%. Au ajuns ca transformarea metalului în şuruburi, roţi dinţate şi motoare să contribuie cu un sfert la crearea PIB, fiindcă trei sferturi vin din serviciile publice şi private. De acord, însă combatanţii din economia lor au acum artilerie care aproape că trage singură, aşa că au devenit mai importanţi cei care o aprovizionează la timp ori specialiştii care se şcolesc pentru a-i multiplica puterea de foc.

E o problemă de productivitate, parametru care în SUA se găseşte cu o treime peste media UE, iar la noi reprezintă doar jumătate din media europeană.
Aşadar, harnici mai trebuie să fie 10% din români pentru ca restul să poată fi belferi sau felceri, conţopişti sau vardişti, roşiori sau senatori.

Dacă o ţinem tot aşa, vom ajunge să-i cunoaştem pe toţi pe nume, cum îi ştiu chinezii pe urşii panda, aflaţi pe cale de dispariţie. Restul o să emigreze cât de curând, căci dacă urşii alb-negri depind de habitatul cu bambus, oamenii cu chef de muncă nu doar că n-au nevoie de buruienile româneşti, ci, dimpotrivă, se simt sufocaţi de ele.
Aşa că Guvernul trebuie să le zică de la obraz prestatorilor de servicii publice că le poate asigura salarii numai dacă în sectorul productiv au loc sporuri de productivitate. Altfel, de la uriaşul patrimoniu, România va continua să producă anual 125 miliarde de euro, în loc să scoată dublu.

Nu e greu de văzut de ce e PIB-ul atât de mic, din moment ce la el lucrează atât de puţini. Mai dificil pare răspunsul la întrebarea cum de reuşeşte statul, miraculos, să dea celorlalţi pensii şi ajutoare. Totuşi, poate. Iată cum: deşi statul nu ştie să administreze economia, e numărul unu în inginerii. Pune accize în euro, îşi manevrează bugetul după cursul de schimb, creşte taxele şi contribuţiile. Statul ia de la toţi, mai puţin de la cei legaţi de cauza relelor. Iar când e gata-gata să scape din mână morişca de bani, schimbă regulile jocului.