Ţăranii de Capitală

CHESTIUNEA ZILEI
Oraş al bucureşteanului mai vechi, mai nou sau de ultimă oră, un Bucureşti recuperat în albume sepia (miticul mic Paris), strămoşul cu pedigri european al Bucureştiului "magistralelor socialismului". Deşi n-ai zice că le pasă, mai toţi au păreri despre oraşul în care dorm de-o viaţă sau de-o noapte.

CHESTIUNEA ZILEI
Oraş al bucureşteanului mai vechi, mai nou sau de ultimă oră, un Bucureşti recuperat în albume sepia (miticul mic Paris), strămoşul cu pedigri european al Bucureştiului "magistralelor socialismului". Deşi n-ai zice că le pasă, mai toţi au păreri despre oraşul în care dorm de-o viaţă sau de-o noapte.

Prima impresie contează. Şantiere începute parcă dintotdeauna, trotuare distruse, praf, mastodonţi din sticlă şi metal lipiţi de vile vechi sau blocuri de cartier, borduri cenuşii din beton sau borduri vechi, sparte, praf, miros de benzină şi motorină arse, decibeli isterici, fierbinţeală de iunie, tei, parcuri tixite, manele, gunoaie peste tot, tramvaie aglomerate, autobuze care se tîrîie, metroul – urma care scapă turma. Edilii bifează programe conform obişnuinţelor sarcinilor de plan.

Primarii ştiu două chestii mari şi late: asfaltări şi plantări. Nu se-ncurcă în detalii. Nuanţele le scapă. Sînt mofturi. Bucureştenii ţin la nuanţe. Cei care au prins războiul şi mai au mintea limpede se bucură la pozele micului Paris din albumele cu Bucureştiul interbelic. Dominate de poza cu Calea Victoriei anilor ’30. Aceeaşi Cale a Victoriei de azi, mai puţin parfumul şi viaţa frumoasă. Cei care au venit o dată cu marea industrializare duc dorul primelor cartiere în care au aterizat ca dintr-o întîmplare a istoriei. Blocuri mari, camere mici, părculeţe şi alei nepoluate, fiindcă nu circula mai nimeni. Se-ntîlneau în concedii, un Fiat cu un Renault, îşi făceau cu mîna pe şoselele aproape goale şi rămîneau prieteni. Apoi s-a circulat alternativ. O duminică da, una nu. Apoi s-a trăit alternativ. Traiul alternativ are şi el nostalgicii lui. Erau mai tineri şi-i includea şi pe ei. Pentru pensionarul de azi, viaţa alternativă era o virtute. Bucureştiul lui a rămas acolo, ăsta de azi îl umileşte la concurenţă cu pensia, bogăţia unora şi ifosele mitocanului.

Dincolo de istorie şi înfăţişare, Bucureştiul e o stare de spirit. Generaţiile proaspăt sosite  se descarcă de nervi pe internet. Fac ce fac şi-şi cară scatoalce: moldovenii au făcut praf Bucureştiul, Miticii din Capitală se p...e pe el de oraş, la voi nu se poate respira, veniţi la Timişoara să vedeţi oraş, bă, ciobanilor, ţărani de capitală, încrezuţi şi mitocani... Constataţi că nu mai rămîne nimic din Marea Unire. După război, Bucureştiul avea aproape un milion de locuitori. Prin anii ’70, un milion jumate. Decretul cu copiii a făcut minuni. Azi, aproape trei. Dacă ai venit acum cinci ani pe malul Dîmboviţei, ăla venit ieri e un ţăran care vrea şi el în capitală. Stau de zece ani aici şi nu m-am obişnuit cu ţărănimea şmecheră şi tupeistă din Bucureşti, se văita unul pe net. Un cronicar tv s-a săturat de Bucureştiul din albume. E o modă a albumelor în care mai nou e reciclat şi Bucureştiul lui Ceaşcă. Şi-l aminteşte pe al lui, de la bloc, din Rahova şi Ferentari, de acu’ cinşpe-douăj’ de ani. Asta i-a fost viaţa. Ce dracu’ să-i spună albumu’ cu Calea Victoriei veche? Speră ca bucureşteanul s-ajungă la mulţumirea burghezului de odinioară, liniştit în isteria zilnică. Ei, da, burghezul ăla dădea stabilitate, sens, culoare.

Cum ziceam, edilii nu mor de dragul detaliilor. Gîndesc în campanie şi-n campanii grandioase. Canalizări, plantări, sistematizări... Fiindcă e bine să-şi păstreze cineva mintea limpede.