Taranii si PIB-ul (3)

E vara si inflatia nu s-a potolit inca. Se scumpesc cu deosebire alimentele. Desi intr-un an bogat, cum este 2007, chiar in conditiile recentelor inundatii, normal ar fi sa se ieftineasca. Dar socurile externe nu si-au incheiat ciclul.

E vară şi inflaţia nu s-a potolit încă. Se scumpesc cu deosebire alimentele. Deşi într-un an bogat, cum este 2007, chiar în condiţiile recentelor inundaţii, normal ar fi să se ieftinească. Dar şocurile externe nu şi-au încheiat ciclul.

Noi  suportăm trei feluri de inflaţie: una structurală, ce vine din zonele încă nerestructurate ale economiei; alta corectivă, determinată de mişcările preţurilor administrate; şi, în sfîrşit, o inflaţie emoţională, perfidă pînă în cele mai intime fibre, provocată cu deosebire de anticipaţii. Iar zgomotul făcut de prezicătorii scumpirilor este în acest sens cel mai periculos. Toate aceste voci nu ne spun însă nimic despre faptul că a trecut şi ceasul al 12-lea fără să se fi făcut ceva esenţial pentru ca românii să ajungă la schimbări importante în alimentaţie. Şi nu pentru că oficialităţile de la Bruxelles încep să se uite în farfuriile noastre. Ci pentru că trăim într-o ţară europeană, în secolul al XXI-lea, şi avem de alergat într-o cursă în care nu vom face faţă decît cu o populaţie sănătoasă.

E timpul deci ca întreaga noastră societate să devină mult mai atentă la stilul nostru de a face agricultură. Şi la industria noastră alimentară. Dacă nu vom începe să preparăm hrană sănătoasă, pentru consumul intern, folosind produse obţinute dintr-o agricultură sănătoasă, n-avem cum să cîştigăm pariul european. Zootehnia este, în acest sens, cel dintîi teren de încercare. Aici, cu deosebire, e nevoie de transformări radicale. Pentru a nu lăsa cu nici un preţ să se adeverească prorocirile ce se tot vîntură în vremea din urmă, că vom vedea stingîndu-se o tradiţie: creşterea animalelor şi păsărilor în gospodăriile ţărăneşti, pentru comercializare. Gospodăria ţărănească poate să aibă un rol important în aprovizionarea din belşug a pieţei alimentare cu lapte, brînzeturi, ouă şi chiar carne. Numai că, de aici înainte, tot mai mult vor avea căutare numai produsele în realizarea cărora vor fi respectate reţete ecologice. Şi o curăţenie exemplară.

De astfel de reţete e nevoie şi în cultivarea pămîntului. Este cert că ţăranii cu spirit gospodăresc s-ar putea îmbogăţi practicînd o agricultură în stil tradiţional, cu îngrăşăminte naturale. Dar punînd la lucru şi ştiinţa modernă. Produsele obţinute ar putea să fie  vîndute pe bani grei în toată lumea, din America pînă în Japonia. Dar mai cu seamă în România.

Cine i-ar putea ajuta? Statul, desigur. Nu cum a făcut-o pînă acum, prin structuri birocratice şi hipercentralizate. Ci prin legi bune şi structuri de piaţă, care să-i stimuleze pe ţărani şi să le îndrepte atenţia către preocupări de acest fel. Există la noi chiar o experienţă notabilă, din perioada interbelică; numeroşi ţărani au fost atraşi atunci în producerea unor culturi de o calitate specială. Cînd stimulentele şi preocuparea au dispărut, imediat după război, s-au năruit şi culturile de soi.

Dar mai e o problemă: preţurile produselor agricole. Atenţie însă: preţurile plătite ţăranilor, şi nu intermediarilor zgomotoşi de la televizor! Problemă ce a dominat la noi şi relaţiile agricole din anii interbelici. Între cauzele pe care profesorul Virgil Madgearu le vedea atunci ca frîne în calea agriculturii se numărau sistemul de preţuri şi politica impozitelor. Paradoxal însă, ţăranii se temeau cu precădere de impozite, ei dobîndind împotriva fiscului o aversiune obsesivă. Deşi pericolul cel mai mare era preţul. În timp ce preţurile la produsele industriale creşteau în progresie geometrică, pentru a le asigura întreprinderilor industriale un profit tot mai mare, preţurile produselor agricole urcau doar în progresie aritmetică.
Astăzi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. La noi, desigur.
Urmarea: lunea viitoare.