Tătucul şi ciomagul

Ultima marturisire facuta Romaniei: nu da inapoi. Comandant, carmaci, nave-n furtuna, n-a ratat niciodata destinatia. A luat patria pe cont propriu, conform valorilor personale - carma, pupa, vantul, valul, romul si carciuma cu cafteli din porturi.

De cealalta parte, Romania din Piata. Atata cata mai e (dar mult mai mult decat se vede) a dobandit alte repere. Miscarea fara lideri a familiarizat tara cu poze de manual: omul cu tricolor de la fereastra Universitatii - Omul vot, Oana, fata care iubeste democratia mai mult decat orice, Andreea, fata de la Cluj, cu inima la Rosia Montana, ofiterul de la Campia Turzii...

Institutia. Rascoala de neoprit cu tot viscolul inceput alaltaieri e deja asezata. Din haosul de nemultumiri varsate in Pietele Romaniei, si-a facut principii. Are sens, durata, vigoare. Chiar daca n-o vezi in fiecare zi taind panglici.

Daca n-ar fi fost asa, ar fi ramas doar infrangerea si tristetea ca totul a fost degeaba.

Dupa lansarea ticalosiei ca toti sunt la fel, iar El, de neinlocuit, a fost aruncata pe Piata intrebarea gandita sa incurce mintile: ce punem in loc?

Omul cu tricolorul, din inaltul pervazului de la Universitate, a fost prompt: Votul. Era primul castig politic din decembrie. Votul, nu omul. Piata a strigat Jos Basescu, Jos Boc, dar nu: Sus Ionescu, Vasilescu, Popescu...

Episodul Arafat, altfel. A trezit orasele amortite. Mai mult decat reactia nervoasa in apararea unui specialist onest, topit dupa meseria sa, a unui incapatanat care pusese pe picioare serviciul medical de elita. Era raspunsul la brutalitatea si infatuarea care gonesc medicii din tara si demoleza spitalele.

Era reactia la ciomag si la mitocania pumnului in gura. La smecheria pretioasa si aroganta unui regim care se considera infailibil, insensibil, gata sa transforme si sentimentele in ordonante de urgenta.

Intr-o tara cu valorile varza, unde sarsanaua electorala este barometru al demnitatii, umilirea unui om care-si apara curajos munca, starnise indignarea tarii.

Aparandu-l pe Arafat, Piata s-a descoperit pe sine intr-un neasteptat exercitiu de demnitate.

E Romania care nu mai asteapta inca o suta de lei de la dictatorul de bine, al carui nume se-asterne peste culmi, din trupuri de mioare - Holywood-ul din Carpati.

Romania din Piata nu simte nevoia tatucului generos care sa-i mangaie crestetul, cu care sa se prinda-n in hore, care sa-i promita un procent la salariu, pentru ca apoi sa-i dea o laba d-aia grea dupa ceafa. Fiindca e criza si ochiul si palma stapanului revigoreaza vita.

De cateva zile, ai zice ca pe-ai lui Boc Piata Universitatii i-a mai invatat smerenia. Base incearca si el, dar ii iese totul ca un marait.