Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Țăranul roman e un introvertit şi spun asta pentru că am rădăcini adanci în ”ţarină”, sunt parte din ea şi am păşit pentru prima oară în această viaţă pe drumurile pline de noroi ale satului, peste zăpezile cu înălţimi de poveste şi sub soarele fierbinte, care nu îmbrăţişa doar existenţa ierburilor şi a oamenilor, ci era folosit la ţară pe post de ...ceasornic! Și, dacă ţăranul roman are în fire ”introvertirea”, atunci trebuie să fie în ea o dimensiune a sufletului romanesc, iar asta înseamnă să simţi mai adanc decat poţi grăi. Să iubeşti cu inima, nu cu vorba! Noi ne identificăm cu spiritul latin, vorbăria îndelungată pare să ne fie la îndemană, ca o mănuşă ce ne şade peste rădăcini, dacă nu cumva o confundăm cu un colţ de rădăcină. E adevărat, ne ia gura pe dinainte, zicem cate-n lună şi-n stele, ne trezim grăind fără dragoste despre noi, romanii, dar pană şi vorbirea noastră de rău e o ascunsă..., fantastică şi bizară formă de a ne iubi ţara. Sufletul romanesc pare să penduleze între aceste două extreme ale firii; între introvertire şi extravertire, între a simţi dragoste şi a o exprima de parcă ar fi ură, uneori. Din acest punct de vedere, am rămas cumva ”ţărani”; avem iubirea de ţară în adancul inimii, dar o mărturisim în forme bizare, ca îndrăgostiţii pătimaşi, care fac din urat, din mucegai, din expresiile dezrădăcinate de frumos, un fel de poezie de dragoste!
În iubirea de ţară suntem ”împreună” mai mult decat în orice altă manifestare a fiinţei, exceptand iubirea pentru Dumnezeu. Numai această din urmă iubire e mai mare decat iubirea de ţară, deşi ele se contopesc, iar noi, ca popor, am izbutit să legăm dimensiunea creştină a existenţei noastre cu iubirea de ţară prin însăşi alegerea zilei de naştere a Romaniei. Sfantul Andrei, întemeietorul creştinismului pe pamantul romanesc, îi şade în respiraţie Romaniei, îi dă suflul acela nepămanetsc, de adevăr spiritual, refacand – parcă – sentimentul binecuvantat al romanului, acela ”de a fi împreună cu Dumnezeu şi împreună cu celălalt”! ”Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gandirii cu credinţa în Dumnezeul creştin; ”Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber”(Imitatio Cristi)”, spunea Petre Țuţea în ale sale ”322 de vorbe memorabile...”(Ed. Humanitas). Ziua noastră, 1 decembrie, e un simbol al acestei fericite libertăţi, al acestei maiestuoase împreunări în ”robie”, a ivirii noastre în creştinism şi a ivirii noastre în propria ţară unită! E o zi în care ne iubim ţara şi-l iubim de Dumnezeu şi, poate, tocmai din pricina acestei împletiri spectaculoase a umanului cu divinul, azi ne putem bucura de libertatea spiritului romanesc şi, graţie acestei stări de spirit, putem renunţa la introvertirea noastră istorică. Azi putem să-i dăm frau liber iubirii din inimile noastre în forma ...unei neaşteptate declaraţii de dragoste, care ne-ar putea trezi ulterior, în zilele, în anii ce urmează, în coloana vertebrală sănătoasă, pe care am moştenit-o de la cei ce au murit...pentru a o ţine aşa.
Noi ne iubim ţara şi fără să fim conştienţi de asta, deşi conştienţa e mai preţioasă, căci ne aşează pe un sol viguros al firii, al expresiei şi al înţelegerii, ajutandu-ne să spunem ”te iubesc” şi să ne transferăm sentimentul în faptă fără să ne fie frică de ridicolul trăirii noastre. Iubirea de ţară trebuie declarată şi făptuită, la fel ca şi iubirea de Dumnezeu; numai dragostea aceasta ne poate face drepţi, ne poate repune în starea de sănătate sufletească şi morală, în starea de respect (şi respectul conţine iubirea aceea, care nu se reţine de la manifestarea grosolană din simplul motiv că e o trăire care nu cunoaşte aşa ceva) pentru noi înşine, ca popor. În ultimii ani noi am reprimat iubirea de ţară, ni s-a spus că-i demodat să recunoşti o asemenea iubire, cum ni s-a spus că rostim prea des numele lui Dumnezeu, că ne repezim, poate, la concepte mai mari decat pălăriile noastre. Au fost unii care au urat ţara în cuvinte, în fapte şi, mai rău, în suflet, dar pană şi-n ura lor, pană şi-n respingerea cuvintelor ”te iubesc, ţară; te iubesc, Doamne” e un fel de dragoste ”supărată” pentru că ...nu-i destulă, nu-i atat de înaltă şi nici destul de întreagă. Noi ne iubim ţara şi-l iubim pe Dumnezeu şi de aceea azi putem striga; ”Robeşte-ne, Doamne, ca să fim liberi”!
”La mulţi ani, Romanie”!
Citește pe Antena3.ro
