Teama lui Tariceanu

Exista o explicatie pentru aceasta schimbare radicala de atitudine, o schimbare poate doar de moment, a prim-ministrului: teama de pierdere a puterii. Ultimul raport de tara al Comisiei Europene a adus in fata Parlamentului intreg cabinetul de la Palatul Victoria, in frunte cu prim-ministrul, pentru a oferi populatiei traducerea proprie a documentului. Dupa un an si jumatate, am vazut un alt prim-ministru, unul care isi alege cu grija cuvintele, se straduieste sa afiseze un comportament amabil si incearca sa bage sub pres stegulete rosii pe care ni le-a aratat Comisia Europeana. Pentru prima data, premierul a parut deschis catre criticile Opozitiei si chiar dispus sa dialogheze cu toate partidele politice. Exista o explicatie pentru aceasta schimbare radicala de atitudine, o schimbare poate doar de moment, a prim-ministrului: teama de pierdere a puterii.

In ultimile zile, asistam la fierberea continua din interiorul Coalitiei. Aparitiile publice ale membrilor Aliantei tradeaza nervozitate si adversitate. Coalitia pare zdruncinata, manifestarile sale publice tradand instabilitate si nesiguranta.
Toata lumea fuge de instabilitate, dar se pare ca ea este adanc inradacinata in structura Coalitiei guvernamentale si este alimentata zilnic de luptele interne dintre cele doua partide din Alianta. Puterea actuala este incapabila sa-si gestioneze propriul program de guvernare, cu atat mai putin sa se mai ocupe si de problemele reale si ingrijoratoare cu care se confrunta acum economia si societatea romaneasca.

Dupa Raportul de tara, oficialii de la Bruxelles au sugerat ca ar fi bine ca actualul Guvern sa ramana in functie pana la momentul aderarii. Aprecierile comisarilor europeni au venit ca un balon de oxigen pentru un prim-minstru din ce in ce mai nesigur. In aceste conditii, premierul Tariceanu s-a grabit sa caute suport pentru un consens national in vederea integrarii.

Romania are astazi nevoie de consens politic. Aderarea la Uniunea Europeana a fost, in ultimii 6 ani, dezideratul national in jurul caruia au gravitat atat sperantele cetatenilor, cat si promisiunile politicienilor. Integrarea la 1 ianuarie 2007 a fost obiectivul urmarit de intreaga clasa politica si a constituit, invariabil, mobilul politicilor guvernamentale, indiferent de culoarea cabinetului de la Palatul Victoria. La 16 mai, Europa ne-a spus ca suntem foarte aproape de atingerea obiectivului, dar a cerut imperativ stabilitate.

Cu toate acestea, Guvernul Tariceanu este oricum, numai stabil nu. Macinat de pretentiile politice ale partenerilor de guvernare si amenintat de ambitiile prezidentiale, premierul Tariceanu este nevoit acum sa ceara sprijin de la cei pe care i-a ignorat aproape un an si jumatate - parlamentarii. Schimbarea de atitudine a premierului este salutara, dar este greu de spus, avand in vedere antecedentele, cat va dura.
Deocamdata, interesele politice ii dicteaza premierului sa fie prietenos cu Parlamentul, singura institutie care poate decide in mod legal demiterea prim-ministrului. Consensul clamat acum de guvernanti pare mai degraba unul de conjunctura, animat de proverbul "fa-te frate cu dracul pana treci puntea". Din pacate pentru cetatenii Romaniei, stabilitatea afisata de politicienii Puterii este la fel de solida ca si demisia irevocabila a premierului Tariceanu.

Cert este ca Romania are astazi nevoie, mai mult ca oricand, de viziune politica si de predictibilitate economica, pentru a putea face fata provocarilor europene. Romania trebuie sa se apropie din ce in ce mai mult de criteriile stabilite de "agenda Lisabona". In acest scop, avem nevoie imediata de mai multe investitii in infrastructura, de mai multi bani pentru cercetare, de fonduri substantiale pentru sanatate, de parghii fiscale care sa creeze noi locuri de munca si, nu in ultimul rand, de mai multi bani pentru educatie ca principala investitie in resursele umane. Acestea trebuie sa fie obiectivele pe termen lung ale guvernelor care se vor succeda dupa esecul Aliantei si al premierului Tariceanu.