Teoria celor două minute

Nu este acasă, dar revine în două minute... Magazin închis, dar se întoarce vânzătoarea în două minute... Mai așteaptă-mă puțin, durează doar două minute... Doi plus doi plus doi egal cât? Nici nu se mai știe, când dincolo de fereastră ne așteaptă poate un oraș cu albastru pe toate colțurile, poate o pictură cu orașe în toate amănuntele, poate o casă cu acte în curs de evaluare pe mesele unor judecători care e greu de crezut că știu să fie obiectivi. Poate nimic, poate tot. Poate două minute peste celelalte două care nu reușesc, cu niciun fel de truc, să se scurgă.

Secundarele țin cu întârziații și întârziații nu țin cu nimeni. Poate doar cu hainele schimbate în secunda ieșită din decor sau cu gândurile nehotărâte care le întocmesc, cu grijă, orarul. Se schimbă guverne, se schimbă istoria, se schimbă cheful de viață cu chef de eter, se schimbă firul de ceapă și algortimul matematic, dar teoria celor două minute rezistă. Supraviețuiește, de generații, și se înfige cu tot mai multă îndrăzneală în vocabularul și în simțămintele tuturora. V-ați plictisit? Mai durează doar două minute acest articol scurt, ca o spovedanie aproape iertată, ca un hublou încețoșat de martie nervos. Mai durează două minute, cât ar mai putea dura, de fapt, totul, dacă am fi puțin mai atenți și mai conștienți de fragilitatea cu care ne mișcăm prin viață și de firul de ceapă care stă să crească în grădinile de peste drum sau de peste arme, fir de ceapă și fir de iarbă, împreună, dintotdeauna sau tot de două minute...