Toată politica e încredere

Obişnuiam să spun, şi aveam o serie de argumente de ordin ştiinţific, că economia este egal cu încredere. Cred şi acum că în următorii ani se va decerna un Premiu Nobel pentru economie pentru cel sau cei care vor cuantifica încrederea în activitatea economică.

Însă totodată simţeam că în politică încrederea e începutul, miezul şi sfârşitul. Întrebat nu o dată cât de puternic e un lider politic – şi bineînţeles că la noi este imediat avansată prejudecata despre influenţă serviciilor secrete sau a masone­riei, sau a puterilor străine etc. – răspunsul meu e acelaşi: un lider este exact atât de puternic pe câtă încredere are din partea poporului. Pot furniza o mulţime de exemple, dar, ca baricadist, am datoria să re­amintesc că atunci când încrederea românilor în Ceauşescu s-a prăbuşit la aproape zero, regimul s-a prăbuşit şi el. Nu încape îndoială că alte elemente sunt esenţiale în exercitarea puterii, între care, încrederea reciprocră între oamenii politici cărora le pasă de datoria şi responsabilitatea lor în calitate politică, dincolo de deosebirile de partid. Una dintre modalităţile actuale de cuantificarea încrederii, utilizată cu succes de cercetătorii Knack şi Keefer ("Aduce capitalul social un beneficiu econo­mic?", 1997 şi 2005) este rezultatul la întrebarea: "Aţi spune că cei mai mulţi oameni pot fi crezuţi pe cuvânt sau, dimpotrivă, că niciodată nu pot fi suficient de precaut în relaţiile cu oamenii?". Nu am rezultatul pentru România, dar, dacă văd că în Austria e –10, în Germania –7, şi interesant, în Spania +7, nu am cum să nu mă gândesc că la noi ar fi pe la –15 sau şi mai rău.

Lipsa de încredere acţionează ca un impozit pus pe resursele de dezvoltare. Desigur, este un impozit implicit. Guvernul nostru reuşeşte marea "performanţă" de a inventa şi a impune direct acest impozit. Preşedintele Băsescu spunea şi repeta că problema guvernării e neîncre­derea – care atinge niveluri comuniste de ordinul a 90% – dacă acest guvern face o treabă bună în domeniul economic. Cu alte cuvinte, dacă adevărul, adică realitatea economică şi socială, este neîncrederea, cu atât mai rău pentru... adevăr?

Marele nostru scriitor Panait Istrati, ca simpatizant al socialismului, face o vizită în URSS la nici 10 ani de la Revoluţia bolşevică, 1927. După 16 luni de periplu prin ţara "puterii poporului" este invitat să-şi spună impresiile de către Kirov, omul nr. 2 după Stalin în ierarhia sovietică. Omul nostru, cu multă sinceritate, dar şi curaj, spune ce rău stau lucrurile în fapt. Kirov îl "lămureşte": "Nu poţi face omleta fără să spargi ouăle!". Iar Panait Istrati îi răspunde: "Am văzut o mulţime de ouă sparte şi nici o urmă de omletă!". Între comunism şi libertate, adevărul nu e undeva la mijloc, căci libertatea nu este o noţiune de mijloc, ci face parte din esenţa umanităţii. În decembrie 1989, România era însărcinată de libertate (în luna a noua cum s-a văzut). Astăzi, România e însărcinată de aşteptări, cele mai multe eşuate, dar şi unele care încă pâlpâie. Dintre acestea din urmă este una decisivă acum, aşteptarea că ceva în modul de a se face politică se va schimba în folosul oamenilor. Nu pot decât să-l citez din nou pe Panait Istrati: "Eu nu mai cred în nici un «credo». Nu mai vreau să ascult ceea ce oamenii spun, ci doar să privesc ceea ce ei fac: «Arătaţi-mi care e partea vieţii voastre de care vă puteţi despărţi, iar eu vă voi spune ce preţ puneţi pe viaţa altora»".