Transport de neuroni

Ne-am certat seara trecută în redacţie pe o ştire. Cică Ministerul Educaţiei şi-a luat barcă şi echipament pentru cercetare submarină în Marea Neagră. A costat un milion, cât trei spitale şi-un portavion, zice una dintre şcolile de gândire responsabile.

 "Economie, asta e prioritatea!" "Ba nu: mai bine făceam fântâni în satele din Dobrogea", zice altă şcoală de gândire socio-miloasă. "Orice, numai nu o nebunie ca asta, în astfel de vremuri: orice, numai nu cercetare. Ce naiba e asta? Să facă cercetare Cousteau sau fii-su, dacă îi dă mâna!"
N-am citat din cineva anume, ci mai degrabă din înţelepciunea latentă a poporului român, care crede că tot ceea ce nu se poate mânca (acum, luna asta de preferinţă), asculta în crâşmă sau purta la gât, e inutil. Cercetarea, adică în acest caz nişte inşi care îşi pun costumul de scafandru sau mai ştiu eu ce costum nepopular şi coboară să afle de ce s-a scufundat nava grecească acum 2.200 de ani, cercetarea asta nu e doar inutilă, ci şi suspectă: nu cumva ăştia au luat şpagă? Sau dat? Ce naiba să te apuce să vrei să cercetezi, când problema e lămurită deja în Biblie, în paragraful acela care începe cu "Crede şi nu… etc."?
Faptele sunt simple: dăm un milion pentru ca o mână de oameni să facă ce le place. În cazul de faţă, arheologie. Nu ne aduce nici un câştig imediat. Nu scot aur din mare (deşi nu e exclus), nu ţâşneşte petrol, nu aduce turişti. Aduce doar cunoaştere: peste vreo câţiva ani o să citeşti despre asta într-o carte, în ipoteza că mai cumperi cărţi – lucru ciudat, atâta vreme cât ziarul îţi explică totul cu mult mai repede şi mai bine, pe scurt şi cu poze.
Şi totuşi, cum ar fi să facem doar lucrurile perfect justificate economic, acum? Cum ar fi să eliminăm toate meseriile care nu garantează că mâine vei găsi în farfurie o felie de pâine în plus? Se poate. Dar merită?
Nu putem fi toţi muncitori, politicieni sau jurnalişti. Nu putem fi toţi la televizor, la crâşmă, în pat. Nu putem fi toţi la fel. Putem fi toţi mai săraci cu un milion, însă sărăcia adevărată e alta: sărăcia adevărată e atunci când suntem toţi la fel.
În privinţa asta, investiţia, cu cântec sau nu, e o investiţie în diferenţă. În nişte oameni care fac lucruri la care, dacă mâine un copil poate visa, vor duce România înainte.
Eu zic să nu-i înjurăm de barcă. Costă cât trei maşini de figuri parcate în Dorobanţi. Între transportul de neuroni şi cel de orgolii, aleg prima variantă.