x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Trecerea

0
Autor: Vasile Seicaru 25 Apr 2010 - 00:00
Trecerea Karina Knapek/Jurnalul Naţional


Nu mă las până n-o să-lcunosc prea bine, mi-am zis. Aşa o necunoscută nu se poate lăsa nerezolvată. Trăirea asta îmi dă fiori. Ce provocare? Zi mai bine, ce curiozitate de-a dreptul bolnavă...



N-a lăsat urme prea vizibile, nici măcar palpabile, ba ai spune că a trecut prin lumea asta prea discret. O să-mi spui că desigur e prea puţin, mult prea puţin pentru o viaţă de om. Băiatul ăsta probabil că n-a fost dorit îndeajuns de părinţii lui sau poate că a venit când nu trebuia, ori a fost rezultatul unei greşeli.

Da' cine să fi greşit oare, când lucrurile toate se fac cu voia lui Dumnezeu, şi numai el poate spune când, unde, de ce.... şi mai cu seamă la cine-n ogradă. Să spunem că s-a trezit în ograda cui nu trebuia. Mai mult ca un degetar decât ca un pui de om. Nu şi-a adus aminte cine i-au fost părinţii şi nici măcar n-a avut habar dacă a fost dorit sau nu. Ce mamă îşi leapădă sau îşi părăseşte copilul şi nu mai vrea niciodată să mai ştie de el?

Ai spune că nici una. Teoretic da, dar iată că se întâmplă. Parcă ai simţi nevoia să stai de vorbă cu Dumnezeu, să-l întrebi, să-l descoşi, să încerci să afli. Dar pentru asta ar trebui să fii din cale-afară de tulburat, sau de-a dreptul nebun. Şi cine mai trage linia să mai poată spune azi care-i afară "pe merit", sau care-i înăuntru din greşeală.

Înăuntru, în spitalul de... "glumeţi" desigur, că la el mă refeream. Băiatul ăsta - să-i spunem Cristian - n-a făcut rău, n-a ştiut ce-i ura, n-a pus întrebări (de aceea nici de prea multe răspunsuri n-a avut parte), n-a deranjat, a stat mai mult în umbră, a muncit exact cât să-i ajungă să trăiască modest, n-a ştiut ce-i ăla un şef, nu s-a supus nici unei legi prea rigide, nici unei dorinţe prea ispititoare, rigoarea a luat-o ca pe o provocare, n-a ştiut nimic despre destin, nu a comentat cu nimeni niciodată despre soartă.

Mi-a povestit mult din şi despre trăirile lui, trăiri pe care a refuzat tot timpul să le numească viaţă. Ştia şi accepta ideea că e un om la fel ca oricare altul. Că doar de!, om s-a născut, om a trăit, desigur ca om a cunoscut şi scâncetul şi gânguritul, şi plânsul şi râsul, şi hohotul, şi geamătul. ... "Iubirea? Ce-i aceea şi care e scopul acestei goane după ea?".... "Cum adică?, i-am răspuns. Iubirea este esenţa vieţii, fără ea nu există şi nu mişcă nimic" ....

"Stop, mi-a răspuns. Mă laşi? Ce ştii tu? Doar bănuieşti!" Ei prietene, eu doar îmi închipui unele lucruri din prima parte a vieţii lui, că l-am cunoscut doar când abia trecuse de 29 de ani. M-a frapat şi m-a uimit felul în care întindea mâna să te salute. O strângere de loc puternică, mai degrabă lipsită de vlagă, dar ce energie! O atingere şi un gest pe care nu le-am mai întâlnit la nimeni. Un zâmbet discret, însoţit de un semn de tristeţe covârşitor. Eu l-am văzut. Am văzut semnul acela.

Să te doboare la pământ sau să mori de curiozitate pentru a-l cunoaşte mai mult pe om. El probabil că nu ştie cât poate transmite. E ca un fel de cod pe care ţi-l aduce în întâmpinare. Cod, da, pe care ai vrea să-l desluşeşti, dar îţi spui în barbă că poate nu se cade, poate nu e cazul să încerci să vrei să descoperi prea mult. Ce să fie prea mult în nebunia asta de amestecuri puturoase, lascive şi incolore?

Ce-ţi spun eu ţie de mister şi de inutilitatea trudei de a-l descoperi. Pe cine să mai intereseze să-i spui? Cui să încerci să-i dezvălui? Miasmele astea dulcege te poartă desigur către acea lume înşelătoare, o lume în care zgomotul ciuturii uscate şi murdare scoase goală din fântână nici nu te mai miră, nici nu te mai doare.

DESPĂRŢIREA? CINE S-O VADĂ...
Şi deodată omul vine să-şi ia rămas bun. Un gest ca un pocnet de mugur în martie. Ce mai despărţire! Mi-a spus: "Trecerea asta, atât de înşelătoare şi amăgitoare trecere! Nu te supăra dacă n-o să mai privesc în urmă, dacă nu mă voi întoarce cu regret la nimic. M-am simţit atât de stingher în trecerea asta... Ce nuanţe de gri las în urma mea....". Apoi, nu el s-a mişcat primul, ci eu m-am întors şi n-am mai privit în urma mea. Mai bine să încep să ascult din nou cum cântă greierii seara, că dă colţul ierbii şi la mine-n ogradă!
Citeşte mai multe despre:   cutia cu romantism

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de