Vorbe mari la Constanţa. Ziua Marinei e cea a bărbaţilor care, cu fruntea biciuită de furtuni, înfruntă valurile, călăresc şi înfrâng demonii adâncurilor, mereu cu "tricolorul arborat la catarg". Care catarg, nene Băsescule, fiindcă, prin strădania matale, catargele s-au cam dus?
Aveam una dintre cele mai mari flote comerciale din această parte de lume. Nişte neisprăviţi, zice un dosar penal de câteva zeci de mii de pagini, au pulverizat-o, au vândut-o pe nimic, au şmenuit-o. "Marinarii, mereu la datorie", "marinarii, gata să-şi dea viaţa pentru patrie", "marinarii care au căzut la datorie". Frumos, ţi se face, pe dinlăuntru, pielea sufletului găină de emoţie şi mândrie. Dar flota, flota noastră comercială cum a căzut? A căzut şi ea la datorie? Datorie faţă de cine? A pierit eroic sau a fost siluită de nişte, cum ziceam, neisprăviţi? Nimic nu s-a suflat, la Constanţa, în atmosfera băţos sărbătorească, despre pierderile irecuperabile, ci numai despre "forţele navale în continuu proces de modernizare".
Traian Băsescu vorbea de parcă avea în faţă miile de nave cu care aliaţii au debarcat în Normandia, flota perşilor atacând ţărmurile greceşti sau flota de război, a şasea parcă, pe care americanii o au în Mediterana. Nu mai avem catarge, domnule preşedinte, iar tricolorul, cât l-om mai avea şi pe acela, ţi-l poţi atârna de chelie. Ce naiba, un pic de decenţă. Să tragi salve de tun, să-i pui pe militarii ăia care fac cu schimbul să se antreneze pe două fregate second hand să strige din toţi rărunchii "Să trăiţi!", de parcă picase acolo însuşi Napoleon, e cam jenant. O sărbătorire mai decentă se cuvenea, mai ales că băţoşenia se petrecea la căpătâiul unui mort. Scăpai astfel şi de huiduieli. Ruşinos să te fluiere ăia din satul tău, de pe uliţa ta.
A căzut flota românească la datorie? Cine mai are timp să-şi pună astfel de întrebări? Preşedintele e relaxat şi nu pare incomodat nici de înjurături. Ţara, el zicea parcă, împăunându-se, are nevoie de bărbaţi puternici. Uite-mă pe mine, Traian Băsescu, singurul bărbat adevărat între atâţia castraţi şi neputincioşi. Murim de foame, striga un constănţean. Şi ce-i cu asta? Murim glorios, cu galoane multe şi fireturi, cu salve de tun şi fanfară militară. Să crape de ciudă Europa şi să-şi roadă unghiile de invidie ruşii. În legătură cu ei înţeleg că ne-au împrumutat, pentru butaforie, un vas de război care stătea, pe fundal, între o ambarcaţiune turcească şi una ucraineană. Cu o astfel de cortină şi cu două scame de umbre chinezeşti pe cer, spectacolul de Ziua Bărbaţilor s-a deşertat subţire într-o baltă de fluierături. N-au gustat toţi subtilităţile regizorale.
Ca în povestea aceea cu tipul care stă pe bancă la poartă şi se scobeşte în dinţi ca după un prânz copios, să-l vadă lumea cât de al dracului este el. Din când în când imita şi un râgâit. Burta lui, vezi, Doamne, nu mai cuprindea conţinutul de friptane şi sarailii. Toţi ştiau însă că tipul îşi vânduse de mult pe băutură curcanii, vaca şi porcul, iar acum făcea foamea. Foame, o foame luxoasă. Un astfel de personaj a închipuit, la Constanţa, satul lui de obârşie, Traian Băsescu, cel care, insultându-şi propria biografie, îşi dublează mereu anii petrecuţi pe mare. Ia să vedem cum juri că ai navigat 12 ani pe mările şi oceanele lumii! Cu mâna pe Biblie? Scobitul în dinţi în văzul patriei n-a mai convins decât probabil fanaticii, din ce în ce mai puţini, care dorm cu poza marinarului sub cap. Sau poate a convins râgâitul.
Pot aceste semne ale opulenţei astup foamea care se lăţeşte peste România? Vom vedea la toamnă şi la iarnă. Vom afla la anul, când începem să dăm - de unde oare? - îndărăt la FMI banii luaţi cu sacul şi deşertaţi nu se ştie în ce buzunare.