Un animal sălbatic?

Cât umanism este în modul în care Europa tratează necesi­tatea de a imigra pe continent a unei importante părţi a popu­laţiei Orientului Apropiat şi Mijlociu? Democraţiile au invitat constant oameni supuşi opre­siunii politice şi economice să se îndrepte către spaţiul ţărilor tuturor drepturilor. Oamenii politici promit însă în raport cu tentaţia orgoliului şi îşi ţin promisiunile după meschinele lor puteri. Sir Charles Darwin, nepotul marelui naturalist, el însuşi un remarcabil savant, afirma că omul este pur şi simplu un animal sălbatic; întregul său comportament în societatea pe care o alcătuieşte şi în rela­ţiile dintre grupurile etnice este sugestiv pentru sălbăticia sa. Dacă ar fi să se analizeze deta­liile furnizate ca argumente de autorul citat, precum şi de o personalitate ca Aldous Huxley, regimurile democrate oferă în mai mare măsură decât cele autoritare imaginea unui destin sălbatic. Rezistenţa în faţa nevoii fiinţei umane de a afla o nouă condiţie de viaţă, mai bună, este o formă de extremă sălbăticie. În concret, ne speriem de intrarea câtorva mii, ori sute de mii, de oameni în ţările unei Europe cu sute de milioane de locui­tori. România a lansat asupra Vestului european şi a lumii atlantice peste trei milioane de noi locuitori. Vom avea tot atâţia de primit în schimb din Orientul sfâşiat de tragedii, cu nimic mai puţin educat decât suntem noi? Evident, nu. De atâta democra­ţie şi umanism este posibil să dispărem precum se întâmplă la un moment oarecare cu orice specie sălbatică.