Un autor care trebuie citit la 17 ani

Cred că există cărţi care trebuie citite... la timp. Altfel spus, la momentul potrivit, la o anumită vârstă, când impactul lor formator este enorm. Sigur, fiinţa noastră se îmbogăţeşte prin lectură în orice moment al vieţii. Dar la 17 ani mi se pare esenţial să-l citim pe Albert Camus.

O spun din experienţă: când un tânăr citeşte Camus la 17 ani, se întâmplă ceva esenţial în devenirea sa. Îmi amintesc de momentul când mi-a căzut în mână, în al doilea an de liceu, "Exilul şi împărăţia" de Albert Camus. Văd şi acum această carte apărută în vechea colecţie Biblioteca pentru toţi, care costa 5 lei.

Îmi amintesc de această frază memorabilă care deschidea respectiva serie de eseuri ale lui Camus: "Problema fundamentală a filozofiei este dacă viaţa merită sau nu să fie trăită". La 17 ani, această reflecţie a fost ca o lovitură, ca o revelaţie, ca un cutremur. Ce altă problemă filozofică poate fi mai importantă la 17 ani? Dacă lumea e spirit sau materie? Dacă lumea trebuie mai degrabă schimbată decât contemplată (cum sugerează Marx)? Pentru mine, în orice caz, nimic nu a fost mai revelator, mai profund, mai clar şi mai incitant în acelaşi timp decât existenţialismul lui Albert Camus.

Demodat, poate, astăzi, acest existenţialism m-a hrănit o bună bucată de vreme la ora la care, adolescent fiind, începeam să-mi construiesc repere pentru a înţelege lumea.

Scriu aceste rânduri pentru că întreaga lume culturală, cel puţin în Franţa, îl omagiază anul acesta pe Albert Camus, de la moartea căruia au trecut 50 de ani. Iar în nenumăratele eseuri şi studii care i se dedică am găsit şi această constatare a unor specialişti: chiar şi astăzi Camus este citit mai mult de liceeni decât de studenţi. Interesantă, foarte interesantă această observaţie. În România anilor '70, ca şi în Franţa anului 2010, liceenii au nevoie de eseurile şi de romanele lui Camus, mai ales de "Străinul" şi de "Ciuma"...

Atent, acum, la ceea ce se spune despre Camus, mai observ un lucru: istoricii, criticii, eseiştii, cititorii săi sunt fascinaţi şi de destinul acestui om, căruia i s-a decernat Premiul Nobel în anul 1957, când scriitorul avea numai 44 de ani... Ce consacrare! Ce reuşită incredibilă pentru un om născut în Algeria, adus pe lume de o mamă analfabetă şi care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl...

Ce reuşită pentru un intelectual care s-a ridicat prin propriile sale puteri, care s-a impus prin propriul său talent, care a cucerit Parisul şi întreaga planetă literară exclusiv prin propria sa forţă interioară... Şi ce destin să mori apoi, în urma unui accident de maşină, la numai trei ani după suprema consacrare literară!

Mă întreb uneori ce ar fi răspuns Camus dacă destinul, sub întruchiparea unui fel de Mefisto, l-ar fi întrebat: Spune-mi ce-ţi doreşti la vârsta de 44 de ani, Premiul Nobel sau 10 ani de viaţă suplimentari? Cum ar fi rezolvat oare Camus această ecuaţie existenţială? Imposibil de răspuns, doar întrebarea este incitantă pentru că ne face să reflectăm la ideea de destin. Pentru că, s-ar părea, există destine şi destine. Destine mici şi destine mari, destine spectaculoase şi destine lipsite de asperităţi.

De multe ori auzim spunându-se despre unii scriitori: s-a grăbit să-şi termine opera pentru că presimţea că va trăi puţin... E cazul cu Eminescu (mort la 39 de ani), e cazul cu Cehov (mort la 44 de ani). Într-un fel, şi Camus s-a grăbit cu creaţia, fără să se gândească însă la moarte. Dimpotrivă, cu banii obţinuţi pentru Premiul Nobel şi-a cumpărat o casă în Provenţa, unde se simţea fericit şi unde îi plăcea să scrie. Ironia sorţii, moartea l-a luat împreună cu propriul editor, Michel Gallimard, care de altfel conducea maşina în momentul accidentului.

În toate aceste detalii, unii văd nişte semne: se joacă destinul cu unii dintre noi, cu unii mari scriitori? Oare, într-adevăr, există o regulă care spune că nu poţi să ai totul în viaţă, de exemplu să obţii Premiul Nobel la 44 de ani şi să te bucuri apoi de casa ta de la ţară până la adânci bătrâneţi? Numai destinul ştie să răspundă la aceste întrebări, dar la întrebarea ce este efectiv destinul, noi, oamenii, nu prea ştim să dăm un răspuns.