Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În efortul de a se înfăţişa drept Marele Bărbat al României, Virilul
numărul unu al istoriei noastre naţionale, Traian Băsescu i-a atacat
crâncen pe cei care au semnat Tratatul româno-ucrainean în 2 iunie
1997, acuzându-i că "au dat ţara pe nerăsuflate", "au lăsat interesul
naţional la uşă".
● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Afaceri cu Dumnezeu ● Adrian Năstase: Cine calcă pe codul galben? ● Răzvan Belciuganu: Viitorul NATO ● Daniel Dăianu: Nu numai modelele au greşit!
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Afaceri cu Dumnezeu ● Adrian Năstase: Cine calcă pe codul galben? ● Răzvan Belciuganu: Viitorul NATO ● Daniel Dăianu: Nu numai modelele au greşit!
Am urmărit cu mare atenţie interviul acordat de Traian Băsescu luni seară Televiziunii publice. Deşi ştiam, ca toţi analiştii, de altfel, poziţia României asupra principalelor puncte de pe agenda Summit-ului NATO de la Bucureşti, ţineam să văd cum le va argumenta cel căruia românii îi asigură, plătind taxe şi impozite, privilegiile inerente unui şef de stat într-o ţară pierdută în Balcania.
La finele unui dialog jalnic din punct de vedere gazetăresc (dacă Luca Niculescu s-a dovedit cât de cât prompt în a nu-l lăsa pe interlocutor să bată câmpii, fostul purtător de cuvânt al Guvernului Năstase, Claudiu Lucaci, l-a ascultat într-o cuminţenie bleagă, paralizat cum era la gândul că se află faţă în faţă cu cel mai dihai şofer al patriei), am simţit nevoia să mă întreb: Cel ce ocupase un spaţiu de emisie de aproape o oră, răpind gospodinelor fericirea spasmodică de a viziona un episod de telenovelă, a fost şeful statului sau un amărât candidat la Primăria Răscăraţilor din Vale? De aproape două decenii, de când asist la spectacolul politicianismului autohton de cârnaţi cu fasole, n-am mai întâlnit atâta demagogie caţavenciană pe minut de emisie.
Cine nu ştia cât de cât realităţile lumii de azi, prin nimic diferite în esenţa lor de cele ale lumii dintotdeauna, ar fi crezut că pe micul ecran se află, asudând să respecte cât de cât rigorile coerenţei, nu preşedintele unei ţări mici zbătându-se să supravieţuiască în jungla politicii internaţionale dominate de marile puteri, ci Iosif Visarionovici Stalin, venit la o reuniune a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din Capitala României să se adreseze primilor secretari din Germania, Franţa şi Anglia.
Naţionalistul român primitiv, cel care recită, suspinând, versurile lui Vasile Militaru, se va fi înfiorat de emoţie la gândul că luni seară, în Bucureştii daţi la iuţeală cu bidineaua, să nu-i vadă oaspeţii străini rapănul, l-a avut în faţa ochilor pe Nicolae Ceauşescu mai viu ca niciodată, deşi niţel chel după trecerea anilor. Aceasta pentru că esenţa intervenţiei lui Traian Băsescu a fost următoarea: Liderii statelor membre NATO vor veni la Bucureşti nu pentru a-şi impune propriile puncte de vedere în chestiunile controversate de pe agenda summit-ului, ci pentru a afla şi transpune în practică punctele de vedere ale României.
Din 1990, de când trudim pe ogorul presei libere şi independente, am denunţat cu virulenţă călcarea în picioare a orgoliului naţional de politicienii care s-au perindat prin Palatele Puterii. Am crezut şi credem în continuare că dificultăţile tranziţiei nu sunt un motiv de a sta în genunchi în faţa marilor puteri ale lumii de azi. Am crezut şi credem însă că necesara demnitate naţională nu înseamnă supraestimarea paranoică a locului şi rolului României pe o planetă pe care azi, ca şi ieri, jocurile sunt făcute nu de ţările mici şi mijlocii, ci de marile puteri ale momentului.
O asemenea poziţie lucidă ne scuteşte nu numai de ridicolul de a ne da mai importanţi decât suntem, ci şi de greşeli capitale, cu grave consecinţe pentru interesul naţional. Din acest punct de vedere, fanfaronada asumată de Traian Băsescu luni seară la TVR ni s-a părut mai mult decât primejdioasă. În efortul de a se înfăţişa drept Marele Bărbat al României, Virilul numărul unu al istoriei noastre naţionale, Traian Băsescu i-a atacat crâncen pe cei care au semnat Tratatul româno-ucrainean la 2 iunie 1997, acuzându-i că "au dat ţara pe nerăsuflate", "au lăsat interesul naţional la uşă".
La vremea respectivă m-am numărat printre puţinii comentatori care au criticat semnarea acestui tratat în grabă, în speraţa, dovedită ulterior deşartă, că vor reuşi să schimbe la Madrid, la Summit-ul NATO din 12 iulie 1997, decizia deja luată ca România să nu intre în primul val al extinderii.
Cu trecerea timpului mi-am dat seama însă, mai ales după ce am luat cunoştinţă de documente atunci păstrate secrete, de discuţii de culise pe care n-aveam cum să le ştiu la vremea respectivă, că politicienii Puterii din 1997 n-aveau cum să nu-l semneze. La vremea respectivă, România era pusă pe coji de nucă de marile Puteri în frunte cu America, interesate să răsfeţe ţările aşa-zisului Grup de la Vişegrad: Polonia, Ungaria, Cehia. Nu eram nici membri NATO, nici membri UE. Drept urmare, ni se cereau şi chiar ni se impuneau, pentru a accede în NATO şi în UE, concesii majore în politica faţă de vecini. Una dintre aceste concesii a fost Tratatul cu Ucraina, ţară faţă de care atunci, ca şi acum, marile puteri duceau o politică de căutat în coarne.
Graţie unor astfel de concesii, România e azi membră NATO şi UE. Graţie unor astfel de concesii, Bucureştii găzduiesc Summit-ul NATO. Făcându-se că nu ştie acest adevăr, Traian Băsescu vine azi şi îi denunţă drept trădători pe cei care au contribuit, fie şi prin îngenuncherea din 1997, la momentul când el e preşedintele unei ţări gazdă a Summit-ului NATO.
La finele unui dialog jalnic din punct de vedere gazetăresc (dacă Luca Niculescu s-a dovedit cât de cât prompt în a nu-l lăsa pe interlocutor să bată câmpii, fostul purtător de cuvânt al Guvernului Năstase, Claudiu Lucaci, l-a ascultat într-o cuminţenie bleagă, paralizat cum era la gândul că se află faţă în faţă cu cel mai dihai şofer al patriei), am simţit nevoia să mă întreb: Cel ce ocupase un spaţiu de emisie de aproape o oră, răpind gospodinelor fericirea spasmodică de a viziona un episod de telenovelă, a fost şeful statului sau un amărât candidat la Primăria Răscăraţilor din Vale? De aproape două decenii, de când asist la spectacolul politicianismului autohton de cârnaţi cu fasole, n-am mai întâlnit atâta demagogie caţavenciană pe minut de emisie.
Cine nu ştia cât de cât realităţile lumii de azi, prin nimic diferite în esenţa lor de cele ale lumii dintotdeauna, ar fi crezut că pe micul ecran se află, asudând să respecte cât de cât rigorile coerenţei, nu preşedintele unei ţări mici zbătându-se să supravieţuiască în jungla politicii internaţionale dominate de marile puteri, ci Iosif Visarionovici Stalin, venit la o reuniune a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din Capitala României să se adreseze primilor secretari din Germania, Franţa şi Anglia.
Naţionalistul român primitiv, cel care recită, suspinând, versurile lui Vasile Militaru, se va fi înfiorat de emoţie la gândul că luni seară, în Bucureştii daţi la iuţeală cu bidineaua, să nu-i vadă oaspeţii străini rapănul, l-a avut în faţa ochilor pe Nicolae Ceauşescu mai viu ca niciodată, deşi niţel chel după trecerea anilor. Aceasta pentru că esenţa intervenţiei lui Traian Băsescu a fost următoarea: Liderii statelor membre NATO vor veni la Bucureşti nu pentru a-şi impune propriile puncte de vedere în chestiunile controversate de pe agenda summit-ului, ci pentru a afla şi transpune în practică punctele de vedere ale României.
Din 1990, de când trudim pe ogorul presei libere şi independente, am denunţat cu virulenţă călcarea în picioare a orgoliului naţional de politicienii care s-au perindat prin Palatele Puterii. Am crezut şi credem în continuare că dificultăţile tranziţiei nu sunt un motiv de a sta în genunchi în faţa marilor puteri ale lumii de azi. Am crezut şi credem însă că necesara demnitate naţională nu înseamnă supraestimarea paranoică a locului şi rolului României pe o planetă pe care azi, ca şi ieri, jocurile sunt făcute nu de ţările mici şi mijlocii, ci de marile puteri ale momentului.
O asemenea poziţie lucidă ne scuteşte nu numai de ridicolul de a ne da mai importanţi decât suntem, ci şi de greşeli capitale, cu grave consecinţe pentru interesul naţional. Din acest punct de vedere, fanfaronada asumată de Traian Băsescu luni seară la TVR ni s-a părut mai mult decât primejdioasă. În efortul de a se înfăţişa drept Marele Bărbat al României, Virilul numărul unu al istoriei noastre naţionale, Traian Băsescu i-a atacat crâncen pe cei care au semnat Tratatul româno-ucrainean la 2 iunie 1997, acuzându-i că "au dat ţara pe nerăsuflate", "au lăsat interesul naţional la uşă".
La vremea respectivă m-am numărat printre puţinii comentatori care au criticat semnarea acestui tratat în grabă, în speraţa, dovedită ulterior deşartă, că vor reuşi să schimbe la Madrid, la Summit-ul NATO din 12 iulie 1997, decizia deja luată ca România să nu intre în primul val al extinderii.
Cu trecerea timpului mi-am dat seama însă, mai ales după ce am luat cunoştinţă de documente atunci păstrate secrete, de discuţii de culise pe care n-aveam cum să le ştiu la vremea respectivă, că politicienii Puterii din 1997 n-aveau cum să nu-l semneze. La vremea respectivă, România era pusă pe coji de nucă de marile Puteri în frunte cu America, interesate să răsfeţe ţările aşa-zisului Grup de la Vişegrad: Polonia, Ungaria, Cehia. Nu eram nici membri NATO, nici membri UE. Drept urmare, ni se cereau şi chiar ni se impuneau, pentru a accede în NATO şi în UE, concesii majore în politica faţă de vecini. Una dintre aceste concesii a fost Tratatul cu Ucraina, ţară faţă de care atunci, ca şi acum, marile puteri duceau o politică de căutat în coarne.
Graţie unor astfel de concesii, România e azi membră NATO şi UE. Graţie unor astfel de concesii, Bucureştii găzduiesc Summit-ul NATO. Făcându-se că nu ştie acest adevăr, Traian Băsescu vine azi şi îi denunţă drept trădători pe cei care au contribuit, fie şi prin îngenuncherea din 1997, la momentul când el e preşedintele unei ţări gazdă a Summit-ului NATO.
