Un chip al... singurătăţii

Singuratatea inseamna izolare, dar pentru a simti izolarea nu-i nevoie sa fii singur, intre patru pereti. Nu-i nevoie sa fumezi si sa aluneci cu mintea catre oamenii care te-au pa­ra­sit, sa inghesui in ierbarul memoriei femeile si barbatii care nu te-au iubit. Sin­guratatea-i un sentiment mai am­plu, mai profund, mai tainic si mai ro­bust, dar si mai raspandit decat orice virus. Nu stiu daca starea aceasta-i legata de destinul fiintei umane, dar – fara indoiala – oamenii, sa­van­tii, gunoierii, functionarii de la ghi­seuri, bolnavii si cei sanatosi o traiesc si o manifesta, constient sau in­cons­tient, fatis sau in mare taina.

Noi ador­mim in fiecare zi singuri si in­cos­tienti de singuratate. Daca se in­co­lacesc in jurul nostru bratele blan­de, catifelate si mangaietoare ale unei iubite se poate sa gandim ca a avea bratele acelea langa noi ne scuteste de experienta singuratatii. De fapt, nu adormim niciodata impreuna cu altul, ci singuri singurei. Apoi, de-a lungul zilei, fugim incolo si incoace, cautam sa realizam diferite lucruri, ne pierdem printre cu ele si cu ele, asa in­cat ne pacalim singuratatea.

Singuratatea in sine nu-i o stare de­testabila, nu-i un monstru si nu-i un rau, decat atunci cand fuga noastra de noi insine ne poarta pasii cu in­de­ma­nare si cu febrilitate catre un exces de actiune, de miscare si catre o conti­nua baie de multime. Singuratatea poar­ta mai multe chipuri si mai multe masti, dar noi vorbim astazi despre sin­guratatea fiintei, despre acea prezenta constanta a experientei vie­tii. Vorbim despre radacina sin­gu­ra­ta­tilor, despre acea parte din noi, pro­fun­da, ascunsa, de care fugim pentru ca ne este teama sa privim in ea ca intr-o oglinda si sa ne autodezvaluim ilu­ziile. Singuratatea aceasta este sta­rea in care ne putem intalni cu Dum­ne­zeu. In somn, suntem doar noi si Si­nele noastru; o intalnire sublima, fara de care mintea si toate ca­pa­ci­ta­ti­le pe care ni le ridicam in slavi, toata energia si puterea de a actiona s-ar epui­za in scurt timp.

Lipsa somnului ar putea fi o stare semnificativa, caci ea se poate sa fie o incapacitate de a ne intoarce la singuratatea fiintei (a ne intalni cu Dumnezeu), care nu-i altceva decat posibilitatea extraordinara a sufletului, a mintii de a se re­intalni cu Sine. In singuratatea aceea adanca, acolo unde nu mai stim sa avem grija de noi insine, cum nici al­tii nu au habar s-o faca, ne re­ca­patam energia, vitalitatea pierduta de-a lungul zilei, ne reimprospatam me­moria, neuronii, organele, ne re­capatam puterea de a functiona normal intr-o noua zi. Cine, oare, ne in­so­teste in singuratatea tainica a som­nu­lui si cum se face ca fara somn, fara a ne intoarce la starea aceasta de 'singuratate' a fiintei, nu mai pu­tem functiona normal in lume?

Avem nevoie sa fim singuri si, poa­te, sa invatam lectia singuratatii, dar a acelei singuratati pline de Dum­ne­zeu, a acelei singuratati in care lo­cu­ieste Duhul iubirii. Izolarea de lume, a fi singur intre patru pereti nu re­flecta singuratatea fiintei, cat pe aceea a Egoului. Singuratatea fiintei este o stare in care nu ne lipseste ni­meni si nimic, in care primim tot ce avem nevoie, o stare in care suntem cu 'cineva', a carui putere si frumu­se­te face sa ne trezim in fiecare di­mi­neata, fara sa avem habar cum anu­me se intampla. Daca insomnia poa­te fi vazuta ca o indepartare de Dum­nezeu si o prea mare implicare in nevrozele lumii, somnul este singura stare care ne convinge ca nu sun­tem niciodata singuri!