Un Ionescu invizibil

"Domnule - i-am zis - , dumneata nu esti Oslobanu. Dumneata esti altcineva". O exprimare mai confuza nici ca se putea, fiindca un om n-are cum sa fie alt om, totusi numele nu se potrivea.

Fata barbatului, caruia ii aduceam plicul cu banii pentru colaborarea la un ziar romanesc din Canada, imi era cunoscuta, nu insa si numele. Statea in pragul usii, in semiintuneric, dar nu-mi venea sa-l invit in casa. In instinct, crezi numai cand e vorba de tine. Instinctul imi spunea: Nu-l aduce in casa ta. Va sti totul despre tine si nu e bine! Si l-am crezut.

"Intr-adevar - mi-a zis, fara sa para afectat de faptul ca-l tineam in prag cu mana intinsa dupa plic - , numele Oslobanu e nou. Doar nu era sa ma cheme toata viata Ionescu". Ionescu si Popescu nu-s niste nume care sa-ti aminteasca pe loc de o persoana cu care ai fost candva coleg. Dimpotriva. Totusi, ceva imi spunea ca omul fusese intr-adevar un Ionescu. Iar ce mi-am amintit imediat a fost nu felul in care se manifesta in redactie numitul Ghita Ionescu, ci felul in care nu se remarca prin nimic. Nu ne fusese prezentat, treaba lui era sa trieze corespondenta, dar de scrisori se ocupa de regula cine nu era bun de altceva. Cand Ghita era chemat de sef, secretara devenea foarte secretoasa, daca nu chiar panicata, si nu lasa pe nimeni sa-i deranjeze. Intr-o redactie, toata lumea deranjeaza pe toata lumea tot timpul. De ce anonimul de la sectia scrisori nu trebuia deranjat, cand intra cu orele in cabinetul sefului, iata un lucru care ar fi trebuit sa ne impacienteze. Pe vremea aceea insa se intamplau si altele mai rele si nu muream de curiozitate sa stim neaparat cine, ce si cum.

Dupa 1990, i-am intalnit numele lui Ghita Ionescu-Oslobanu pe copertele catorva carti despre "defectatii" Securitatii. Desi intocmite pentru amatorii literaturii de senzatie, cartile ii condamnau pe tradatori. Erau nu povestiri, ci mai degraba rechizitorii. Ghita Ionescu-Oslobanu, securistul bun, iubitor de tara, de neam si de sefi, ii denunta pe securistii rai. Si nu oricum, ci profesional, ii cunoscuse nemijlocit si avea, prin urmare, nu numai motivele, ci si informatiile ca s-o faca.

"Erai securist si cand lucrai la noi?", l-am intrebat. Ghita Ionescu-Oslobanu mi-a suras cu prietenie, asa cum se cuvine sa-i zambesti unuia care se minuneaza sincer de un trecut care nu mai e de mult si pentru nimeni un secret. Asa cum se cuvine sa-i zambesti unui naiv, caruia i s-a dat totul mura-n gura si el nu s-a prins. "Eram in practica", a zis el cu simplitate. Adica, nu aflasem ca si elevii scolilor de Securitate faceau practica de productie? Unii se duceau sa-si perfectioneze menirea de spioni in uzine, altii - pe ogoare, iar cei mai talentati, care se pricepeau sa ramana invizibili luni de-a randul, alegeau o redactie si se prefaceau ca-s ziaristi. Prostii redactiei, dar, ma rog, ziaristi.

"Numele nu ti se potriveste" - i-am spus - , e un nume care nu trece neobservat". "Acum e altfel", mi-a zis noul Oslobanu, tot atat de relaxat ca in clipa cand m-am mirat ca avusesem coleg un securist si nu-mi dadusem seama. "Altfel" vrand sa insemne probabil ca, uite, putea sa publice articole in ziarele "transfugilor" din Canada, iar dubla sa competenta, de agent si de autor de rechizitorii si delatiuni de serviciu, nu mai deranja pe nimeni. Ba chiar era si platit de cei pe care-i spiona. Pentru ca isi facea meseria cinstit, la vedere.