Din deal, de la Banciu, orasul fosta resedinta a judetului Teleorman se infatiseaza domol si discret. Strans intre apele ce sclipesc in lumina soarelui ca solzii unor pesti uriasi, Turnu Magurele lancezeste resemnat, obosit de lunga tranzitie. De aici, din urbea aceasta patriarhala, in care nu se intampla niciodata nimic, am plecat de doua ori in viata, pentru a-mi intregi destinul. Prima oara, in anul 1980, cand, dupa un stagiu prelungit de catanie, am ramas in Bucurestiul studentesc, la un seminar cu Solone, Cicero si ceilalti intelepti pazitori ai Facultatii de Drept. A doua oara, in primavara anului 1990, manat de ambitia de a vana hoti si criminali odiosi in mahalalele dambovitene. Si de dorinta de a-l razbuna pe Jude nestiutul, personajul acela invins din romanul lui Thomas Hardy. Eroul hardyan daduse bir cu fugitii din cetatea visata, in care urmase cursurile universitare, din pricina neadaptarii la regulile discriminatorii structurate pe criterii de clasa si a competitiei nu totdeauna oneste. Multa vreme, esecul lui m-a insotit, precum o umbra nelinistitoare si tulbure, ca o proorocire a ratarii provinciale. Asa gandeam atunci, preocupat sa ajung in Capitala fagaduitoare de succes si implinire profesionala. Si, indeosebi, spirituala.
Cobor pe langa Fantana Dronii, unde imi potoleam mereu setea, la capatul preumblarilor mele pe campurile a caror chemare, irezistibila si senzuala, o aud necontenit. Las in stanga stadionul, invaluit intr-o tacere nefireasca, semn ca iluziile adolescentului care-am fost s-au ascuns definitiv in iarba inca mirosind a primavara, iar, in dreapta, cimitirul. In dosul crucilor albe, inconjurate de lumanari stinse si flori inlacrimate, s-au retras pe vecie prieteni, rude si cunoscuti, o lume intreaga, de care m-am despartit fara sa-mi iau adio. O lume muta si tot mai larga, mai numeroasa, de parca orasul a luat-o razna si cauta sa-si schimbe vatra. "Ciuperca" e proaspat varuita si vegheaza din capul strazii principale precum o straja netematoare si devotata. Cativa pasi mai incolo il zaresc pe Tudorica Dorobantu, cu caciula indesata pe-o ureche si cu pusca atarnandu-i la spinare. Eroul, aproape uitat de contemporani, priveste semet inainte, spre Plevna izbanzii, si n-are habar de batjocorirea Independentei pentru care s-au jertfit generatii curajoase de romani. La intrarea in parc, alt monument cu scene ale luptei de eliberare sculptate in peretii de gratitudine inmarmorata ai paralelipipedului omagial. Peste drum este Catedrala, a carei principala turla s-a prabusit la cutremurul din 1977, laolalta cu altele doua, ceva mai pitice. Asa decapitata a zacut biata biserica vreme indelungata, pana ce i s-a improvizat o terminatie caraghioasa, nepotrivita cu forma initiala. Gradina publica a chelit si ea, s-a micsorat, au disparut copacii scorburosi si tufanele ce ne fereau de ochii iscoditori ai trecatorilor ori de cate ori chiuleam de la ore sau trageam la tutun pe furis. Primaria, la fel de ingrijita, Casa casatoriilor (candva Casa pionierului, inlauntrul careia am abandonat planul de a deveni pictor...), spitalul si silueta amoniacala a Combinatului Chimic se insiruiesc pe Soseaua Portului, inrosita de cenusa industriala scuipata de furnalele fumegande.