Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Brusc, cele trei puştoaice, cărora le-am fost prezentat, mi s-au părut mai puţin simpatice după ce mi s-au prezentat şi ele: Doagă, Strâmbu şi Castravete. La 16 ani eşti plin de euforia junelui care are de ales. Numai că nu aveam de ales între trei fete, ci între trei nume pe care, să le fi purtat eu, le-aş fi rostit încet şi cu stinghereală.
Fetele ar fi putut să spună că le cheamă Ginuţa, Olguţa şi Domniţa, cum de altfel se şi numeau, dar se recomandau, râzând cu gura până la urechi, cu numele de familie, deoarece realizau şi ele comicul situaţiei: Doagă, Strâmbu, Castravete. Zise unul după altul, numele făceau, ca în fizica atomică, masă critică şi stârneau grupul la comentarii ironice. Din discuţia în jurul numelor de familie reieşea că Doagă, Strâmbu şi Castravete erau totuşi o muzică de leagăn în comparaţie cu aceea de bâlci oferită de Flocea, Tărăboaşcă şi Cosciug, cum le chema pe duduile din altă gaşcă.
Numele au o patrie, însă foarte multe îmbătrânesc în graniţele unui judeţ.
În judeţ, ele înseamnă întotdeauna ceva. Când oamenii se obişnuiesc cu ele nu se mai întreabă de la ce au născut. Le rostesc cu tot firescul. Oricât de populare vor fi fiind însă într-o parte de ţară nişte nume, în altă parte de ţară ele te pun pe gânduri. Dacă aş fi fată, m-aş grăbi la măritiş ca să nu mi se mai zică Belibou, Boţitu, Grămădeală, Kisăliţă sau Şorodoacă. Sigur, există şi şansa ca să scapi de un Ciuntuleacu, de un Lăcomiciu şi de un Pleaşcă, să ajungi un foarte naţional Popescu, Ionescu şi Georgescu. Dar şi neşansa de a păstra numele de botez, şi el să fie Neonila, Aftecla, Marchidana, Ciarleta, Odarca ori Albumiţa. Nu-i treaba mea să mă întreb ce motive vor fi avut părinţii Afteclăi şi ai Odarcăi să le alinte astfel, doar că e cam incomod să vezi mereu nişte oameni căscând ochii la auzul lor, iar unii mai prost-crescuţi, foarte curioşi să afle ce înseamnă.
Dacă avem imboldul să deschidem dicţionarele onomastice, avem şi ocazia să ne minunăm de rezistenţa în timp a unor nume de familie, care la origini nu erau chiar o fericire, precum Dementu, Ologu, Beteagu, Orbete, Scălâmbu. Artiştii au obiceiul să-şi schimbe numele, să şi le reformuleze pentru a forţa memoria publică memoria scrisului şi cea auditivă. Un "Dicţionar de pseudonime" ale scriitorilor români e mare cât o cărămidă. S-a lucrat mult până când sute de autori şi-au impus numele noi, cu impact la interesul public. Impresarii ştiu cel mai bine cum trebuie să sune numele de pe afişe. Impresarii, agenţii, proprietarii de trupe de teatru n-au reţineri când e să construiască nume cu viitor în memoria colectivă. O mulţime de oameni ar putea să-şi schimbe viaţa luându-şi nume mai puţin pitoreşti. E suficient să vedem cu ce nume îşi înzestrează ţiganii copiii, ca să înţelegem ce înseamnă să pleci din faşă cu povara unui nume inept.
Citește pe Antena3.ro
