Un proprietar confuz

A fost privatizat si Petrom. "Privatizarea anului", cum au etichetat-o cei ce vad in acest eveniment mai mult decat un motiv de speranta. Vad o certitudine.

Auzim insa si voci, dintre cele cu greutate, care se arata intrigate de ideea deposedarii statului de proprietati. Sau care, atragand atentia ca… graba strica treaba, mai asteapta ceva "gradualizari". Macar pe piata energetica. Un argument deseori invocat revine in actualitate: ca in Italia, bunaoara, dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi proprietatea publica a fost majoritara in economie timp de peste patru decenii, tara a alergat bine in cursa pentru bunastare si a obtinut castiguri importante. Oare nu cumva noi, romanii, gresim facand din proprietatea statului tapul ispasitor pentru multe dintre necazurile noastre? Si oare credinta ce s-a conturat deja in societatea noastra, devenind tot mai raspandita, ca ne-am fi impiedicat de stabilimentele statului in cursa pentru bunastare, pe care am pierdut-o, nu cumva e o ratacire?

Fara indoiala ca astfel de intrebari, ce sunt repetate cu insistenta, pot constitui o provocare pentru o dezbatere aprofundata. La care incerc sa ma inscriu la cuvant, cu un simplu punct de vedere, plecand tot de la cazul Italiei. E adevarat ca, in Peninsula, chiar si cativa ani buni dupa 1990, proprietatea publica a fost predominanta. Dar… intr-o economie suta la suta de piata. Statul n-a fost mai mult decat un proprietar ca oricare altul. A facut imprumuturi la banci si si-a finantat intreprinderile. A cautat manageri capabili, cu gustul performantei, carora le-a cerut profit si dividende. Fara sa-i poata ajuta cu masuri administrative, caci dictatul economic apartinea pietei. De la repartitia resurselor la preturi. Totusi, dupa ’90, s-a aruncat si Italia in valul masiv al privatizarilor. Din nevoia de a avea mai multa eficienta si mai mult profit. Dar si pentru a fi in randul… Europei.

La noi, in schimb, statul-patron viciaza si piata, si concurenta. Pe terenul competitiei economice, inca palide, intreprinderile statului pot sa marcheze goluri si cu mana. Golurile fiind validate tot de stat.

De altfel, statul si-a scos companiile si intreprinderile de sub incidenta legilor pietei, ale riscului si profitului. Le-a ferit astfel de competitia cu ceilalti jucatori de pe piata. Asa ca, oricat de rau ar lucra, nu ajung in faliment. Au o manta protectoare: bugetul, alimentat de economie si de populatie cu taxe si impozite.

Multe intreprinderi, de-ale statului, desigur, nu s-au dezobisnuit inca sa intinda mana la buget. Asa au supravietuit ani in sir. Acum, cand bugetul nu mai e tot atat de darnic ca altadata, vechii clienti, cu deosebire monopolurile statului, au intors foaia. Bugetul le da, insa nu cat cer. Asa ca diferenta si-o "incaseaza" prin neplata deliberata a contributiilor.

Normal ar fi ca statul, proprietarul intreprinderilor tafnoase, sa le someze sa intre in valtoarea pietei si sa se adapteze concurentei. Dar aceasta somatie intarzie. Mai mult, statul-proprietar e confuz: nici nu da destui bani intreprinderilor cu pierderi, sa-si acopere ineficienta, nici nu le arunca in apele adanci ale pietei si ale concurentei, sa invete sa inoate. Starea de asteptare e insa paguboasa. In plus, statul nu are bani de investitii.

Calculele arata ca ne-ar fi prins bine o crestere economica de 10 la suta. An de an. N-o avem. Din cauza celor care isi intorc buzunarele pe dos, ca sa vada si Ministerul Finantelor ca sunt goale. Cu ce sa plateasca? Numeroase intreprinderi, obisnuite de ani de zile sa stea pe la reanimare, asteapta acum noi gesturi de marinimie din partea statului.

Cu un PIB de 10 la suta altele ar fi fost, acum, cheltuielile bugetare pentru investitii in economie. Dar si pentru spitale, pentru scoli, pentru ordinea publica. Si, desigur, pentru infrastructura. Cum insa ritmul de crestere a valorii adaugate este de numai 5 la suta, nici incasarile bugetare din impozitele pe profit, din taxa pe valoarea adaugata si din impozitul pe salarii n-au cum sa creasca mai mult.

Intreprinderile oprite la semnal, cu deosebire, fac ca PIB-ul sa urce greu. Dar Romania nu are nevoie, acum, numai de un PIB cu plus si atat. Are nevoie de un PIB care sa exprime plusuri cantitative bazate pe munca performanta. Urgentarea privatizarilor fiind vazuta ca unica solutie viabila.

Ne-am convins deja ca numai privatizarea poate sa asigure oxigenarea intreprinderilor care sufla greu. Ar fi astfel oprite consumurile in nestire de materii prime si de resurse financiare, ce fac sa sporeasca neincetat cererea de importuri. Apoi, am pune capat indiferentei fata de competitivitate, boala nepermis de mult lungita, ce nu mai poate continua, fiindca a ingustat canalele profitului. In plus, ar fi stimulata competitivitatea exporturilor si a productiei pentru piata interna, intr-un sistem economic bazat pe concurenta si pe libera initiativa.

Fara indoiala ca exista si un contraargument: acela ca multe privatizari au adus intreprinderile intr-o stare si mai jalnica. E adevarat. Dar vinovat nu-i principiul, ci felul in care e pus in aplicare. De multe ori cauza fiind nocivitatea climatului in care se produce transferul de proprietate de la stat in sectorul privat. Daca insa deraiaza trenuri ori cad avioane nu se intrerupe circulatia. Sunt luate doar masuri sporite de securitate.