Unul din mulţime

● Lauda, din partea unor oameni cu faimă, aduce uneori a insultă, numai că, fiind totuşi laudă, preferi să nu observi dedesubtul umilitor al exprimării. Faci cunoştinţă cu celebritatea, schimbi câ­te­va cuvinte, iar omul, cunoscut de toată lumea şi, din asta, plin de sine peste poa­te, te priveşte admirativ şi zice: Nu ştiam  că sunteţi o persoană atât de spirituală! Sau: Nu mi-aş fi închipuit că sunteţi atât de profund! Ori şi mai jignitor: M-aţi fă­cut curios. O să vă citesc cărţile! La unii, şi ignoranţa devine un însemn al superio­rităţii. Cât de merituos trebuie să fii ca să nu fii luat niciodată în seamă de X? Cât  trebuie să-ţi dai silinţa toată viaţa ca, într-un final şi prin hazard, să ajungi în selecţia de mari neglijaţi a faimosului?

● Nu se mai traduc autori, se traduc cărţi. Şi nu cărţi cu o excelenţă de conţinut, ci cărţi traduse "în peste 40 de ţări". E ca şi cum cartea respectivă a îndeplinit un barem olimpic, ca în sport. O carte tradusă în peste 30 de ţări e mai puţin valoroasă ca una tradusă în peste 40. Normal ar fi să ştim şi ce înseamnă acest "peste". România e ţara de dincolo de 40, care ar merita, când cartea e tradusă "în peste 50 de ţări", menţiunea: "tradusă în 40 de ţări şi România". Ce nu spune nici unul dintre românii care semnează texte elogioase la toate apariţiile "în peste 40 de ţări" e că aceste făcături globale sunt editate dintr-un început în peste 40 de ţări de afaceriştii cei mari ai pieţei cărţii, astfel încât să aibă cu ce le promoţiona. Reclama întreagă ar fi să sune aşa: "Roman tradus într-o singură săptămână în 40 de ţări". Ceea ce-i altceva, decât un roman de Tolstoi tradus în jumătate de secol în peste 40 de ţări.

● Nu pot să mă mai uit la tablourile impresioniştilor. S-a întâmplat chiar ca, ajuns pentru prima oară în faţa unor lucrări pe care le ştiam numai din reproduceri, să trec repede mai departe cu un simţământ de culpă. Întrebarea nu e: Cum de-am putut să iubesc atâta impresionismul? Întrebarea e: De ce ajungi să te simţi vinovat, pentru ce şi cât ai iubit? Şi nu e o întrebare care interesează doar relaţia cu un gen de artă. Faţă de unele femei, pe care le-am adorat când aveam 25 de ani, memoria procedează prin respingere. Numai ideea că m-aş putea gândi la ele şi la ce ar fi urmat să fie viaţa alături de ele mă sperie. De fapt, nu de trăirile vârstei de 25 de ani mă detaşez, ci de ce am aflat ulterior că se întâmplă cu aceste trăiri. Impresioniştii sunt la fel ca odinioară, eu sunt altul. Şi nu neapărat cel care speram să fiu când îi contemplam, într-o stare vecină cu evlavia religioasă. Credeam odinioară în ce ştiam că nu-mi va fi niciodată accesibil. Când impresioniştii  au devenit accesibili, n-au mai fost "iubirea mea, impresioniştii mei", ci un simplu obiectiv turistic, accesibil cu 10 euro biletul de intrare. La 25 de ani, doar eu le iubeam pe acele femei. La 50 de ani, numărul celor care le-au iubit a fost prea mare şi n-am mai îndurat să fiu unul din mulţime.