x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Urâtă toamnă frumoasă

0
Autor: Ştefan Mitroi 29 Sep 2010 - 00:00
M-am născut toamna, într-o zi de la începutul lunii mai. Poate de aceea sunt înnebunit după toamnnă în toate anotimpurile. Dar mai cu seamă toamna îmi place toamna. Anul acesta s-a întâmplat să n-o întâmpin eu pe ea, ci invers. M-a aşteptat la Giurgiu, în vamă, după o absenţă de aproape trei săptămâni din ţară. Aproape că mi-a fost ruşine să dau ochii cu ea, nu-i adusesem nimic de prin locurile pe unde umblasem, nu-mi trecuse prin cap c-o să vină să mă aştepte la graniţă.

Am zărit-o de departe, de pe celălalt mal al Dunării, şedea tolănită pe câmpurile uscate din spatele portului. M-am şi speriat văzând-o. I se veştejiseră mâinile şi părul i se co­lorase în galben, dar nu era părul ei, ci iarba ce tivea marginea drumurilor. Oricum ar fi fost însă, m-a năpădit, nu fără temei, gândul că am găsit acasă o toamnă bătrână. Mi-au fost de ajuns zilele ce au urmat pentru a-mi da seama că nu mă înşelasem. Nu cumva anul acesta nu s-a ivit toamna care trebuia, ci o alta venită din trecut? Poate toamna de acum un sfert de veac. Sau cea de acum 15 ani. Ar fi fost bine să fie aşa. Oricare dintre toamnele amintite mi s-ar fi părut mai tânără decât cea de acum. Vreau să fiu bine înţeles, îmbătrânirea toamnei, urâţirea nu atât a chipului, cât a fiinţei ei nu-mi modifică şi nu-mi vor modifica niciodată sentimentele pe care i le port.

Chiar în clipele în care scriu aceste rânduri, frunzele gutuiului din dreptul ferestrei îşi fac pe deplin datoria, în sensul că nu se lasă convinse de ploaie să se desprindă de pe ramuri şi să cadă. Ploaia doar le spală de zgura oraşului, ceea ce nu se întâmplă mai deloc cu sufletele noastre, plouă numai afară, înăuntrul nostru nici odată. Ele, frunzele, spun cu vorbe curate şi verzi o scurtă poveste despre dreptul la frumuseţe al toamnei. Mai încolo, cele cinci viţe-de-vie, care-şi dau silinţa să care după mine prin lume amintirea viei din copilărie, îşi clatină ciorchinii firavi. Aflu de la ei că a început vremea culesului.

Am pornit sâmbăta trecută prin câteva sate din sud ca să mă las cuprins de freamătul acestei sărbători. Poate cea mai bogată în lumină şi veselie din câte are anul. Dar aşa cum oamenii sunt săraci fără sărbători, şi sărbătorile sunt sărace fără oameni. Tot mai puţini oameni prin satele pe care le-am străbătut! Tot mai multe vii rămase neculese pe dealuri! Nimic, dar nimic nu poate întrece în frumuseţe, cei care ştiu sunt sigur c-or să mă creadă, o seară de toamnă în care sunt storşi strugurii cu tălpile goale, într-un jgheab de lemn, sub ochii miraţi ai salcâmilor din preajmă. Mai trece câte-o pasăre prin întuneric, mai latră câte un câine în depărtare, mai sfârâie câte o stea pe cer. Mustul ce se scurge în butoaie visează cu voce tarela ziua când se va transforma în vin. Omul din jgheab ar putea atinge cu mâna luna ce vine de fiecare dată aproape ca să asculte această poveste. Sunt însă tot mai rare asemenea seri. Ceea ce se petrece cu fiinţa toamnei are legătură directă cu asta. Şi mai are legătură cu faptul că în sufletul oamenilor nişte rotiţe au început să se învârtă de-a-ndoaselea. Sunt din ce în ce mai precare aplecarea spre bucurie, dorinţa de a face bine celui de alături, nevoia de a-ţi împărţi sentimentele cu alţii. Înţeleg până la urmă că toamna asta e, dacă o privim separat de oameni, la fel de frumoasă ca toate celelalte. Noi, oamenii, ne-am urâţit. S-a defectat ceva în fiinţa noastră. Chiar nu simţiţi lucrul acesta?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de