Urlet în pustiu.

Ma tem ca nu-i mai pot ierta. Si ca nu-mi mai pot stapani urletul. Sa fi stiut ce timpuri ma asteapta si spre ce lume ma indrept, m-as fi oprit din mers, poate chiar din imbatranit, poate chiar din visat, poate chiar din iubit, poate chiar din sperat. M-as fi tras in afara timpului, incremenind acolo cu varsta pe care o aveam atunci, cu visurile de pana atunci, cu iu­­­­birile de pana atunci, cu sperantele de pana atunci. Ma durea gandul ab­sen­tei mele din viitor, pesemne ca d-asta nu m-am oprit.

Ziceam, impreuna cu ceilalti prosti, care, tot asa, vedeau niste timpuri grozave in fata, c-o sa am o tara care sa nu fie mai mult a altora decat a mea si nici a mea mai mult decat a altora. Pe vremea aceea intelegeam prin tara cam ceea ce inteleg si acum: cerul pe care-l am deasupra capului, un cer de care sa-mi fie drag si cand este senin, si cand ploua, pamantul de sub pi­cioare, musai cu oasele bunicilor si parintilor mei in el si musai cu iz­voarele fantanilor din care am baut mereu cand mi-a fost sete, si mai intelegeam pragul casei in care locuiesc si pasii copiilor mei trecand peste pragul acesta.

Cam la atata voiam si voiesc sa se rezume toata averea mea, care este totuna cu gloria mea, care inseamna, ar trebui sa insemne, mai precis, viitorul pe care-l doream pentru tara mea. Azi, viitorul acesta pare sa fie pe moarte. Si tot pe moarte pare sa fie si tara. M-a durut, mi-a venit sa urlu atunci cand mi-au desfiintat scoala, desfiintand o data cu ea insasi me­moria locului in care m-am nas­cut. Dar pana la urma i-am iertat.

Mi-a venit sa urlu si atunci cand mi-am vazut parintii, care sunt si pa­rin­tii tai, cititorule, imbrancindu-se la Ga­lati cu jandarmii. Si asta pentru ca, lipsiti de 'norocul' de a muri imediat dupa pensie, s-au trezit in situatia de a nu mai avea cu ce sa-si cumpere me­­dicamentele si painea. Si-au iesit in strada sa spuna. Poate i-o auzi cineva. Poate i s-o face vreunui obraz ni­ti­ca rusine. Cine trebuia sa-i auda nu i-a auzit, iar rusine mi s-a facut mie de ru­si­nea surzilor fara obraz. Si fara ma­ma, si fara tata, desi, cica, ar exista do­vezi ca s-au nascut totusi din doi pa­rinti. I-am iertat si pentru asta.

Am urlat apoi, in mine, inca mai este loc de urlat in mine, pentru tris­te­­tea si amaraciunea din ochii copii­lor mei, care sunt si copiii tai, citito­ru­le, atunci cand pleaca in lume sa-si caute o alta tara si un alt viitor. Ii in­te­­leg. As vrea sa le pot spune:

Dragii mei, aici ar trebui sa fie aca­­­­­sa pentru voi, aici ar trebui sa va in­­­­­­flo­­reasca sperantele si sa va intalniti cu binele la care visati, aici, in pa­man­­­­­tul acesta vor fi maine mor­min­te­le noastre, fie-va mila, nu ne lasati chiar de tot singuri, dar nu pot. Spre ce sa-i chem? Sa jeleasca la capataiul unui viitor care se pregateste sa moa­ra si al unei tari ce ii calca pe urme? Ma tem ca pentru lucrul acesta nu pot sa-i iert.

N-am stiut sa ma opresc in trecut, cu toate visurile, cu toate iubiri­le si cu varsta mea de atunci. Dac-o fa­­ceam, aveam o tara acum. Chiar daca una aflata in departarile timpului spre care mi se indreptau visurile. Asa, am doar neputinta de-a ierta si pu­­­­­te­­­­rea de a urla in pustiu. In pustiul din sufletele lor. Sa-i ierte cine vrea. Eu nu pot!