Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ma tem ca nu-i mai pot ierta. Si ca nu-mi mai pot stapani urletul. Sa fi stiut ce timpuri ma asteapta si spre ce lume ma indrept, m-as fi oprit din mers, poate chiar din imbatranit, poate chiar din visat, poate chiar din iubit, poate chiar din sperat. M-as fi tras in afara timpului, incremenind acolo cu varsta pe care o aveam atunci, cu visurile de pana atunci, cu iubirile de pana atunci, cu sperantele de pana atunci. Ma durea gandul absentei mele din viitor, pesemne ca d-asta nu m-am oprit.
Ziceam, impreuna cu ceilalti prosti, care, tot asa, vedeau niste timpuri grozave in fata, c-o sa am o tara care sa nu fie mai mult a altora decat a mea si nici a mea mai mult decat a altora. Pe vremea aceea intelegeam prin tara cam ceea ce inteleg si acum: cerul pe care-l am deasupra capului, un cer de care sa-mi fie drag si cand este senin, si cand ploua, pamantul de sub picioare, musai cu oasele bunicilor si parintilor mei in el si musai cu izvoarele fantanilor din care am baut mereu cand mi-a fost sete, si mai intelegeam pragul casei in care locuiesc si pasii copiilor mei trecand peste pragul acesta.
Cam la atata voiam si voiesc sa se rezume toata averea mea, care este totuna cu gloria mea, care inseamna, ar trebui sa insemne, mai precis, viitorul pe care-l doream pentru tara mea. Azi, viitorul acesta pare sa fie pe moarte. Si tot pe moarte pare sa fie si tara. M-a durut, mi-a venit sa urlu atunci cand mi-au desfiintat scoala, desfiintand o data cu ea insasi memoria locului in care m-am nascut. Dar pana la urma i-am iertat.
Mi-a venit sa urlu si atunci cand mi-am vazut parintii, care sunt si parintii tai, cititorule, imbrancindu-se la Galati cu jandarmii. Si asta pentru ca, lipsiti de 'norocul' de a muri imediat dupa pensie, s-au trezit in situatia de a nu mai avea cu ce sa-si cumpere medicamentele si painea. Si-au iesit in strada sa spuna. Poate i-o auzi cineva. Poate i s-o face vreunui obraz nitica rusine. Cine trebuia sa-i auda nu i-a auzit, iar rusine mi s-a facut mie de rusinea surzilor fara obraz. Si fara mama, si fara tata, desi, cica, ar exista dovezi ca s-au nascut totusi din doi parinti. I-am iertat si pentru asta.
Am urlat apoi, in mine, inca mai este loc de urlat in mine, pentru tristetea si amaraciunea din ochii copiilor mei, care sunt si copiii tai, cititorule, atunci cand pleaca in lume sa-si caute o alta tara si un alt viitor. Ii inteleg. As vrea sa le pot spune:
Dragii mei, aici ar trebui sa fie acasa pentru voi, aici ar trebui sa va infloreasca sperantele si sa va intalniti cu binele la care visati, aici, in pamantul acesta vor fi maine mormintele noastre, fie-va mila, nu ne lasati chiar de tot singuri, dar nu pot. Spre ce sa-i chem? Sa jeleasca la capataiul unui viitor care se pregateste sa moara si al unei tari ce ii calca pe urme? Ma tem ca pentru lucrul acesta nu pot sa-i iert.
N-am stiut sa ma opresc in trecut, cu toate visurile, cu toate iubirile si cu varsta mea de atunci. Dac-o faceam, aveam o tara acum. Chiar daca una aflata in departarile timpului spre care mi se indreptau visurile. Asa, am doar neputinta de-a ierta si puterea de a urla in pustiu. In pustiul din sufletele lor. Sa-i ierte cine vrea. Eu nu pot!
Citește pe Antena3.ro
