Ursuleţ de lapte la tavă

Statisticile au ceva nedefinit, depărtat şi nu ating corzi sensibile ale publicului decât rareori. Faptul, de pildă, că atâtea şi atâtea hectare de pădure dispar pe secundă pare mult mai puţin grav decât maltratarea unui prizonier de război bine ilustrată filmic. Dacă însă despre nici una dintre realităţi nu se află nimic, rareori conştiinţa îndeamnă la căutarea răului, "atitudinea struţului" (comportament strict omenesc, neavând nimic cu etologia păsării pomenite) fiind preferată de cei mai mulţi dintre noi. Iar faptul nu are nimic blamabil până la urmă, opţiunea fiind una liberă. Şi totuşi, aflarea urâtului poate constitui un "drog". Straniu, dar pofta vine şi "mâncând" răutăţi.

La început poţi fi uluit de ele, de faptul că se întâmplă. Mai apoi le cauţi parcă împotriva vrerii, stăpânit de acea trăire ciudată în care oroarea învinge prin uimirea stârnită. Prin chiar faptul că "e posibil aşa ceva". Iar persistenţa în căutarea răului nu e decât dovada speranţei că întâmplările sunt izolate, că nu constituie fenomen, că nu sunt statistică semnificativă. După un timp însă nădejdea se topeşte, iar veştile rele vin singure spre "drogatul" care aparent le atrage.

Când la mijloc sunt cei pe care îi numesc "inocenţii Terrei", adică semenii mei înveşmântaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pământ, păduri şi cer, informarea semenilor mei cuvântători asupra răului îmi pare obligatorie, dincolo de orice statistică.

Ştiu, e greu de crezut, dar nu demult "cea mioriţă/ Cu lâna plăviţă" a prins iar să vorbească. Mi-a vorbit mie personal despre baciul moldovean, cel "cu câini mai bărbaţi". Doar că de data asta baciul nu se afla în postura de victimă, ci în cea de asasin. Am văzut bine că până şi oaia, cât e ea de oaie, pricepuse că de cele mai multe ori ciobanii ăştia, scoşi în faţă şi elogiaţi heirupist de politicienii "bazali" cu prilejul oricărui festival ori vizită prezidenţială - drept simbol al "României profunde" - nu sunt decât nişte apucaţi fără nici un Dumnezeu.

Aşadar, cunoscându-mi sensibilităţile, oaia s-a prezentat la mine îngrozită şi, dând dovadă de înalt spirit civic - lucru rar la oile din ziua de azi! - şi-a reclamat stăpânul. Faptele s-au întâmplat într-un fund de pârâu, afluent al Humorului, undeva în amonte de mănăstirea ctitorită de logofătul Bubuiog. Adică s-au întâmplat în "mirifica Bucovină". În acel loc, baciul moldovean şi-a scos oile la păscut, prilej cu care dulăii săi au dibuit o ursoaică având doi pui - printre puţinele rămase în viaţă în ţinut. Fugărită de câini, ursoaica s-a retras, în vreme ce, neinspirat, unul dintre ursuleţi s-a cocoţat într-un molid.

De acolo, înspăimântat, privea în gura zăvozilor. Bucuros, baciul moldovean şi-a priponit câinii la rădăcina arborelui şi, cu gândul la pastrama de ursuleţ, a alergat în sat. A bătut la poarta lui D.D., om sărac, vânător priceput, promiţându-i jumătate din pradă în schimbul unui foc bine ţintit. Corect, omul a refuzat oferta. Ciobanul însă nu s-a lăsat: a bătut la uşa lui C.H., om avut, patron, mare vânător, posesor de carabină cu lunetă.

Gospodarului i-a surâs în pântec ideea şi a consimţit la crimă. Vreme de două ceasuri - cât au durat târguiala şi drumul - câinii au lătrat şi ursuleţul s-a urcat tot mai sus în molid, ascunzându-se sub vârf. Pe când au sosit gospodarii, ghemotocul îmblănit abia se mai desluşea prin desimea cetinilor, dar vânătorul n-a pregetat: "Cumva tot îl ating eu. Am calibru mare... Cade el până la urmă". şi a tras. Un foc, două... Nimic. A golit magazia armei şi tot nimic. Linişte...

Apoi, dintr-o dată, s-a pornit un zvon grozav prin crengi şi, ciuruit de gloanţe, trupul ursuleţului a bufnit de pământ, îmbrăcat în ploaie de cetini. Însă nu murise. Scâncind, a dat să se târască spre desiş, dar cei doi au tăbărât asupra sa. Amarnic. Ciobanul cu bâta, vânătorul cu patul puştii. Şi l-au strivit.

"La caz că scrieţi ceva, că faceţi vreo sesizare la Poliţie, eu nu recunosc nimic, nu ştiţi de la mine", a adăugat informatoarea mea. Mă aşteptam la asta, îi era frică de stăpân. Şi totuşi, ceva timp nu m-am putut împiedica să sper că oaia îşi va lua inima în dinţi, depunând mărturie. N-a făcut-o. Oaia tot oaie... Apoi am sperat ca ursuleţul ucis să fi avut trichineloză, obligându-şi post-mortem mâncăii la spitalizare şi anchetă epidemiologică. N-a fost să fie.

Mi-a mai rămas nădejdea pedepsei de la Cel de Sus. Fiindcă la sărbătorile din calendar, gospodarii cu pricina pot fi văzuţi îmbrăcaţi în straiele "de duminică", mergând smeriţi la biserică. Dacă prin preajmă se află vreo echipă de televiziune, nu se sfiesc să mintă despre frica lor de Dumnezeu, despre cumpătare, despre datini şi obiceiuri din moşi-strămoşi. Şi despre "cele zece porunci" dintre care, vag, pe lângă una interesantă cu femeia altuia, îşi amintesc încă vreo două: "Să nu ucizi", "Să nu furi".