Vaca de Rodica

In martea in care implinea 70 de ani, academicianul Rascanu a disparut de acasa lasandu-i sotiei un bilet pe care scria "Descurca-te cum poti cu telefoanele, eu ma duc la Galati sa rezolv treaba aia, pe care o tot aman de cand aveam 10 ani".

Treaba pe care voia s-o lamureasca vicepresedintele Academiei privea decernarea premiilor scolare in clasa a IV-a, cand fusese anuntat de tovarasa invatatoare sa se imbrace frumos, fiindca avea sa capete premiul intai cu coronita, dar pana la urma nu i se daduse decat premiul al doilea si romanul "Soseaua Volocolamskului". Premiul intai si cele trei volume groase din "Pe Donul linistit", de Mihail Solohov, le primise, spre stupoarea tuturor, fiica secretarului de partid de la fabrica de cuie, tovarasul Costica Ceampalau. Fetitei, deoarece era matahaloasa si adormita, copiii ii spuneau vaca de Rodica.

Pe vaca de Rodica mergea s-o intalneasca acad. prof. dr. chirurg Rascanu, dar, de ce, nu-i era nici lui foarte clar. Simtea el ca nu se inchidea un cerc, daca n-o vedea si n-o intreba: "Ce mai faci, Rodicuto, ce s-a ales din tine, ai citit cele trei volume de Solohov, mai pastrezi coronita, iti mai incape pe capul ala mare si bleg?". Rascanu nu se intrebase niciodata daca fata mai traia, daca mai locuia in oras si daca isi mai amintea de el si de incidentul de la sfarsitul clasei a IV-a. La cata importanta avusese acesta pentru Rascanu, vreme de saizeci de ani, normal ar fi fost ca Rodica, vaca de Rodica, sa spuna "Ce premiu, omule? Care Rascanu? Fugi de te plimba, nu vezi ca esti nebun?!". Nimeni, daca era om normal, nu tinea atat timp o pricina din copilarie. La Rascanu, care facea microchirurgie, pricina se explica intrucatva. Rascanu nu numai ca fusese atras de operatiile la microscop, dar tot ce era mic parea sa-i priasca. Si casa, care era batraneasca si pitica, si cateii, de cate doua kile fiecare, si sotia, care si cand purta tocuri era tot maruntica si se pierdea printre elevi. Rascanu nu s-a mirat deloc cand, sunand la poarta "vilei muncitoresti", in care locuiau odinioara alde Ceampalau, persoana care a iesit sa-i deschida, in halat si papuci, urduroasa si ciufulita, era chiar vaca de Rodica. Destinul nu e acompaniat intotdeauna doar de trompeti si de tobe, uneori ajunge si un clopotel ca sa intelegi ca e vorba de destin.

Rodica se apropia pe aleea din mijlocul curtii, clopotelul din cerdac continua sa sune, desi Rascanu isi luase de mult degetul de pe buton, iar intrebarile pe care le sucise pe toate partile in tren, ca sa le dea un inteles cat mai complet, isi pierdusera parca brusc ratiunea. Tot ce gandise pana atunci profesorul, legat de prima si cea mai durabila dezamagire din copilarie si chiar din prima jumatate a vietii, i se parea exagerat si cu dinadins. Batrana, buhaita si ingalata, Rodica isi merita cu prisosinta porecla de odinioara si lui Rascanu i s-a facut mila. "Bietii oameni - si-a spus academicianul prefacandu-se c-a gresit adresa - , ce vina au ei ca s-au nascut fara noroc? Macar sa se fi bucurat de premiul ala, ca altceva viata nu i-a mai dat." "Va cunosc de undeva?", a intrebat vaca de Rodica. "Vai, draguta si amabila doamna - a zis Rascanu cu un glas pe care nu si-l recunostea - nu cred c-am avut onoarea. Dar mai stii..."